Acum să vedem cine îndrăznește, dacă într-adevăr poftește. Începând de ieri, e oficial. Heineken® caută călătorul legendar al blogosferei românești, capabil să se adapteze oricărei situații. Drept urmare, cine chiar vrea să trăiască o experiență unică și să pornească într-o călătorie inedită, să facă bine și să răspundă provocarii, după ce în prealabil studiază cu atenție regulamentul campaniei, aici.
Ce-i așteaptă pe cei cu adevărat curajoși? O spune deschis comunicatul. O călătorie legendară, inovatoare, progresistă și un premiu cum numai Heineken® știe sa ofere: UN SPACE TRAINING.
Ca să vă faceți o idee despre ce-i vorba, vă puteți arunca un ochi peste cea de-a doua serie Dropped, parte din campania The Voyage, care își propune să descopere ce fac oamenii atunci când sunt scoși din cotidian și abandonați în marele necunoscut, având la îndemână doar câteva lucruri utile pentru a găsi drumul spre casă.
În ce mă privește, nu e nevoie să-mi țineți pumnii. Îmi va fi imposibil să concurez. Pentru simplul motiv că, de data asta, voi face parte din juriul competiției, alături de Manafu, Cristina Bazavan, Chinezu și Răzvan Pascu.
Alex are 31 de ani, este inginer și antreprenor și a fost dintotdeauna o fire sportivă, practicând multă vreme artele marțiale coreene taekwondo, de performanță.
Denisa înoată de la 6 ani. Deși avea o frică teribilă de apă când era mică și-a învins-o și-a început să iubească apa atât de mult, încât a câștigat și competiții.
Paul e convins că atunci când înoți, apa îți absoarbe toate supărările, toate necazurile și toate problemele pe care le-ai păstrat în tine.
Irina are 29 de ani și lucreaza în banking, ca analist de risc credite companii, iar sportul este o pasiune pentru ea.
Toți 4 au ales să înoate la Swimathon București, în echipa Salvați Copiii, pentru că vor să salveze viața copiilor care se nasc prematur. Miodrag Belodedici conduce echipa noastră și, împreună cu cei 4 înotători, ne ajută astfel să adunăm banii necesari pentru un incubator extrem de necesar Spitalului Județean de Urgență din Reșița.
Ne puteți ajuta și voi, susținând cauza noastră și donând aici.
Când vor crește mari și vor afla povestea, niște copii vă vor mulțumi din suflet.
Am trăit-o deja pe pielea mea, după cum am povestit chiar aici, deci îmi pot imagina ce v-așteaptă. Mă rog, îmi pot imagina presupune o sensibilă exagerare din partea mea, căci niciodată nu-ți poți imagina până unde poate merge o veritabilă Heineken Experience.
Oficial vorbind, The Voyage își propune să descopere călătorul român legendar, capabil să se adapteze oricăror situații neașteptate. Fiind vorba de situații neașteptate, înclin să cred că Heineken s-a gândit chiar la noi când a creat campania asta, dacă mă gândesc puțin la… viața noastră de zi cu zi.
O singură precizare m-aș grăbi să fac. Arde, frați călători!!! Căci numai azi nu-i mâine, deci dacă vă simțiți apți combatanți pe timp de pace, năvăliți degrabă aici și înscrieți-vă, până nu e prea târziu. Căci 29 iunie este ultima zi.
O spun sincer, după ce-am trecut prin aventura Road to Wembley. Orice Heineken Experience e minunată și povestită, dar trăită e ceva ce fiecare dintre noi ar merita măcar o dată în viață.
Mi-am făcut un obicei. De câte ori văd pe geamul de la birou nori negri încercând să-mi întunece buna dispoziție nativă, deschid imediat iPhoto, la colecția Skiathos și mă uit timp preț de 10 secunde la fotografia de mai jos.
Ziua mult așteptată o văd deja, in detaliu. Eu trezesc copiii, Olivia pregătește masa de dimineața, cobor bagajele, în 20 de minute suntem în aeroport, în 45 de minute decolăm si peste fix 55 de minute, charter-ul e pe Papadiamantis. De doar 15 minute mai am nevoie pentru a arunca bagajele în apartament și-n următoarele 5 minute, suntem toți pe plajă.
Prima cafea o beau întotdeauna la Mariana. Am cunoscut-o acum 7 ani, când am fost vrăjit de înghețata ei de caimac, cu dulceață de cireșe amare. Astăzi n-o mai are în meniu, pentru că furnizorul de înghețată, care-o făcea în casă, a îmbătrânit și s-a lăsat de meserie. Iar cea pe care ar putea-o cumpăra acum din comerț “nu mai e cum o știe ea din copilărie”. Așa c-a renunțat. Dar cafeaua ei grecească are în continuare parfumul insulei de-acum 30 de ani.
Încă n-am luat o hotărâre cu ce ieșim prima dată în larg. Cu canapeaua sau cu colacele. David și Luca încă dezbat aprins subiectul. Luca înclină spre canapea, căci riscul de-a cădea în apă de infim. David, dimpotrivă, ține cu dinții de colace. Pentru că în maxim al doilea viraj, “tati zboară”. Vasilis e oricum pregătit. Așteaptă doar un semn.
Anul trecut mi-a spus pentru prima oară, în glumă.”De ce nu încerci și wakeboard-ul? Nu te-ai plictisit de ski-uri?”. Acum plecăm împreună de pe plajă, dar niciodată mai devreme de 9 seara. Ultima tură e întotdeauna pe întuneric. Și e numai vina lui, că nu s-a gândit la urmări, atunci când m-a întrebat.
Cei doi frați (în alb) din fotografia de mai jos au un obicei. Se duc în fiecare dimineață, cu barca, la câțiva pescari “pe care-i știu ei” și aleg, personal, peștele pe care urmează să-l pregătească seara la Infinity Blue. În prima seară când i-am cunoscut, mi-am imaginat că n-are cum să dureze o cină mai mult de 2 ore. Mă rog. Fotogtafia de față am facut-o după vreo 5. Și asta doar pentru că unul dintre ei devenise, de foarte puțin timp, tată.
E încă înnorat afară. Nu-i nimic. În Skiathos am văzut o singură dată ploaia, cu ochii mei, în trei săptămâni. Și-atunci pentru jumătate de oră. În rest a fost numai așa, ca pentru sufletul omului.
Îmi cer scuze dacă am deturnat pe cineva de la ritmul obișnuit al unei zilei normale de lucru. Îl mai rog doar, pe această cale, pe amicul Sakis să nu uite să pună totuși retsina la rece și, tot respectuos, rog norii să erupă odată într-o ploaie zdravănă sau să plece, căci dacă mai stau mult cu ochii beliți în prima fotografie, mă enervez și plec mâine.
În 1998, când am văzut, pentru prima oară, pe o autostradă din California semnul de mai jos, m-am gândit că știu ei americanii ceva, de-au ajuns sa rezerve o bandă întreagă pentru cei care merg mai mulți într-o mașina.
Sigur, nu mă aștept prea curând să văd și la noi o astfel de intițiativă, pentru că noi nici măcar n-avem autostrăzi. Dar m-am bucurat să descopăr că există totuși un început. Se cheamă simplu, 4inmasina.
Aștept cu interes să văd primele locuri libere spre BestFest. Ca să știu cu cine inițiez campania 4 la bere. Pentru șofer, fără alcool, desigur.
Sunt mai mult decât sigură că tu personal cunoști un copil de nota 10, care își dorește să învețe într-o școală care să îi ofere posibilitatea să se dezvolte pe toate planurile, dar pe care, probabil, nu și-o poate permite.
Poți veni în ajutorul acestor copii care au șansa obținerii unei burse integrale la Școala IOANID în clasele a V-a și a VI-a, făcând public mesajul nostru de mai jos, susținându-ne astfel în căutarea celor 10 elevi de nota 10.
Ca instituție, ne dorim să oferim copiilor noștri accesul la un învățământ de calitate, iar tu îi poți ajuta să pășească încrezători pragul Școlii IOANID.
Iți mulțumesc pentru susținerea oferită în acest proiect!
Cu stimă,
Anca Biriș
Procedura de acordare a burselor IOANID poate fi consultată aici.
Pentru răspunsuri corecte la posibile întrebări, folosiți cu încredere tel: 0758 054 437, email: officescoala@ioanid.com sau încercați direct o vizită pe strada Nicolae Iorga, nr. 21.
Puțini am fost, puțini am rămas. Cu atât mai mult, deci, ar merita să strângem mai bine rândurile, ca să nu ne pierdem. Până la urmă sunt doar patru zile, care trec din ce în ce mai repede. Același loc minunat (Grădina de vară Green Hours), aceeași atmosferă unică, relaxata și boemă, aceeași bere care respectă bunul gust. Pe scurt, un nou Festival de Jazz, pentru care Voicu Rădescu merită respectat, pupat pe frunte și cinstit cum se cuvine.
Programul fiind de acum clar (din clipul de mai sus), aș mai adăuga doar că prețul unui abonament, pentru toate cele 4 zile, e la fel de decent ca și Festivalul: doar 150 de lei. Cât despre costul unui bilet pentru fiecare zi în parte, mi se pare de-a dreptul simbolic în raport cu valoarea muzicienilor: doar 50 de lei.
Respect Ciuc Premium, Institutul Polonez București, Embassy of Israel, Forumul Cultural Austriac și Goethe Istitut pentru susținere.
Știu că viața mea pare numai lapte și miere, ceea ce evident n-are nicio legătură cu realitatea. Fac și eu același slalom printre dezamagiri, invitați care m-anunță cu 2 ore înainte de filmare că nu mai pot veni, piedici și trânte, nervi în trafic, castane pe care alții le aruncă-n foc și eu trebuie să le scot, un ceas care sună în fiecare dimineață mult prea devreme, telefoane non-stop cu teme și rugăminți și, în general, tot ceea ce condimentează o viața absolut normală. Tocmai de aceea, din când în când, mă tratez. Ca să nu mă lase nervii.
E chiar genul de terapie la care apelez constant. De data asta, după cum se poate constata, e chiar o terapie de grup, organizata de Vlad Popescu împreună cu Radio România Cultural și Formaţiile Muzicale Radio, în parteneriat cu Teatrul ACT.
Pe 14 mai, George Natsis, pian, Adrian Mircea Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie şi invitatul lor Sebastian Burneci, trompetă, propun o chimizare a timbrului big bandului de altădată, reansamblându-l sonor în prezentul „jazzy” sub forma „Songs of great conductors”. De la muzicile fine, patinate ale lui Jimmy Dorsey, Cab Calloway, Fletcher Henderson, Artie Shaw, Glenn Miller, Paul Whiteman sau Benny Goodman, până la rafinamentul artei lui Duke Ellington ori Count Basie.
Acest tratament se poate administra fără prescripţie medicală.
L-am primit în teste de vreo 3 săptămâni, dar mai greu mi-a fost până am reușit să pun eu mâna pe el, pentru că fiecare și l-a dorit, măcar puțin, te rog… Cel mai dificil l-am smuls din mâinile lui Cristian Gog, de departe cel mai mare fan HTC pe care l-am întâlnit până acum în viață.
Mi-a făcut capul calendar cu HTC Sense, cu nu știu ce personalizări, cum numai pe ăsta le poți face, stai să-ți arăt… Mă rog, nu mai insist, oricum butoneză telefonul mult prea repede. Am impresia că în orice moment vrea să facă un truc sau ceva cu el.
O veste bună pentru dependenții de Facebook. După cum lesne se poate observa, în chiar primul ecran se integrează perfect. Pentru cei care au deja obiceiul să verifice news feed-ul dis de dimineață, înainte chiar de a se spăla pe dinți, există în sfârșit o scuză bună. Pot spune că au vrut să vadă, de fapt, cât e ceasul.
Nu l-am primit cu căști, deci habar n-am dacă e aceeași senzație. Oricum, sună într-un fel și fără. Sigur, nu cred c-ascult aceeași muzică cu Dr Dre, dar în ceea ce privește sistemul de sunet beatsaudio de pe HTC One, trebuie să recunosc că mi-a făcut iPhone-ul să cadă în depresie.
Am instalat pe el inclusiv aplicația cu care controlăm GoPro-ul la filmări, deci dacă veți trage cumva concluzia că telefonul a ajuns, în cel din urmă, inclusiv pe mâna producătorului meu, nu vă înșelați. S-a declarat cucerit de rezoluția ecranului (cred și eu), mi-a lăudat camera, care deși are numai 4 megapixeli, își face bine treaba, nene, inclusiv în condiții de lumină mai slabă.
L-am tras de limbă pe Mihai, în încercarea de-a scoate de la el și-un minus, ca să-și justifice într-un fel zilele în care s-a dat mare cu telefonul. Mi-a spus că la el acasă, din pricina unor ziduri ca de buncăr antiatomic, e teren de încercare pentru semnal. Și că ăsta-i singurul punct sensibil, în care a trebuit să cedeze el și să se tragă mai lângă fereastră.
L-am încărcat zilnic, așa cum m-am tot obișnuit de când telefonul a devenit smart și m-am bucurat că, în ciuda faptului c-am tras de el în toate părțile, n-am reușit să-l blochez niciodată. Cum bine sesiza un fost coleg de liceu, merge unt.
Toți cei care au apucat să pună mâna pe HTC One îi laudă design-ul și finisajul de excepție. Trebuie să recunosc că și pe mine m-a încălzit plăcut acest capitol, deși, mărturisesc că-n primele zile, din pricina învelișiului de aluminiu, am avut mereu senzația că-mi alunecă din mână.
L-am ținut însă bine și acum, pentru că tot ne-am atașat toți de el, ca să nu ne certăm, căci el e unul singur și noi mai mulți, o să-l dăm înapoi, să-și mai prezinte și alții omagiile, căci destul le-am simițit răsuflarea invidiei în ceafă.
Când sună ceasul la 7 dimineața și-n tur a fost 4-0 pentru Bayern, tot ce poți spera e să mai prinzi avionul și, eventual, să vezi un meci frumos, demn de o semifinală de Liga Campionilor. Ce-i cert, e că la ora 12, eram deja în Princesa Sofia, la o aruncătură de bâț de Camp Nou, în echipă completă. 11 jucători de câmp, atent supervizați de Gemma, până la ora respectivă, singura prezența feminină din cadrul lotului.
Cum până la debutul oficial al partidei mai erau 8 ore, gazdelele noastre ne-au propus un scurt program artistic. Citez din program: Official Lunch, Guided tour of Barcelona, Beer testing session, Visit three of Heineken’s key concept bars in Barcelona & entertainment. Încălzirea fiind făcută, nu s-a opus nimeni. Dimpotrivă.
Mi s-a părut puțin ciudat când am vazut c-am trecut cu autocarul pe lângă aeroport, părăsind orașul, dar m-am liniștit gândidu-mă că începem probabil cu degustarea. Începusem să fac glume pe tema asta, când brusc, în mijlocul câmpului, autocarul nostru a început să scoată un fum îngrozitor. Am tâșnit cu toții afară din el, în timp ce ghidul își cerea scuze, asigurându-ne că în scurt timp, agenția va trimite o altă mașină și că totul va continua, conform planului.
După vreo 5 minute, apare într-adevăr o mașină, iar ghidul, nici una nici două, sare în fața ei, făcând semne disperate, în timp ce striga, Stop, Stop! N-am apucat să mai zic nimic, pentru că noul bus părea desprins dintr-un film cu nebuni. Cum nebunii însă păreau extrem de prietenoși, iar noi suficient de singuri în câmp, am zis că merită încercat. Așa că, într-un minut, am bătut palma.
În autocar, după cum se poate constata, a început o cumetrie generalizată, în toată regula. Claie peste grămadă, printre baloane și confetti, trebuie să recunosc că n-am suferit câtuși de puțin. Aproape că și uitasem de ce-am venit.
Mă rog, când ne era lumea mai dragă și mai aveam puțin până la prima destinație sigură, ne-am trezit cu două echipaje de poliție, care au tras imediat bus-ul în care ne aflam pe dreapta. A urmat un dialog aprins în limba spaniolă, din care am reținut doar esențialul. Bus-ul n-avea acte. Prin urmare, am fost coborâți imediat, pentru un control amănunțit.
Poate am omis să precizez. Toate actele noastre rămăseseră în mapa Gemmei, care ne-a asigurat că-i mai bine așa, ca să n-avem grija lor. Am primit, pe șest, un atestat de preot, cu care mi s-a sugerat să mă legitimez, atunci când va imi va veni rândul și, în general, să stau calm, pentru că, de regulă, polițiștii nu prea citesc cu atenție.
Nu mai insisit cu detaliile, una peste alta, ne-au arestat pe toți, invitându-ne respectuos la secție. Acum, pas de-i convinge pe polițiști că noi n-avem niciun amestec și că totul e doar o întâmplare. (Nefericită, dar, de fapt, fericită, după cum se putea citi pe fețele noastre).
Părea că totul s-a sfârșit când polițiștii ne-au propus un troc. Dacă tot am venit pentru meci, să ne jucăm libertatea la penalty-uri. Câte cinci lovituri de căciulă. Cine înscrie, e liber. Cine nu, nu. Mai jos, după cum se poate observa, mi-am luat în serios rolul de eliberator.
Liberi, deci, am pornit spre prima terasă de pe plajă, să sărborim ceea ce se dovedise a fi de fapt The Heineken Experience. Mai ales că, într-un final, gazdele ne-au asigurat că asta a fost.
Mi s-a părut puțin ciudat că, imediat după terasă, părea să aibă loc o nuntă în aer liber, dar m-am gândit că-n ziua unui meci mare, orice e posibil. Foarte agitat părea tatăl miresei, care urla la un telefon, că nu-i admisibil ca preotul să-l anunțe cu 5 minute înainte, că nu mai poate ajunge, când are deja toți invitații pregătiți pentru marele eveniment. În momentul ăla mi-a fost limpede. Clipa în care, pe baza atestatului proaspăt primit, urma să oficiez căsătoria nu putea fi foarte departe.
A urmat o petrecere memorabilă, în care singura mea grijă, în calitate de “părinte”, a fost să consum responsabil entertainment. Ca să dau un exemplu bun tinerilor căsătoriți.
Ca niște adevărați zei ai mării, am părăsit petrecerea cu ajutorul bărcii pe care tata socru ne-a pus-o la dispoziție, până la iahtul care ne aștepta în larg.
Ca și când n-ar fi fost de ajuns, din iaht am sărit direct într-un elicopter, devenind tot mai evident faptul că retrăiam, într-un fel, o aventură apropiată de cea din reclama Road to Wembley.
În mod firesc, de la heliport am fost preluați de o ricșă-bicicletă, cu are am ajuns, într-un final, pe Camp Nou.
Ce-i scriam Oliviei, într-un mesaj, în fotografia de mai sus? Dacă-ți spun că autocarul în care m-am suit a luat foc, că am fost cules de pe câmp de niște nebuni, cu un bus hippie, că am fost arestat, că mi-am câștigat libertatea la penalty-uri, că am devenit preot, că am căsătorit un cuplu pe plajă, că am plecat de acolo cu un iaht, după care am fost preluat de un elicopter și, într-un final, am ajuns cu ricșa la stadion, mă crezi în toate mințile?
