Am trăit s-o văd și pe-asta. În Piața Hala Traian, a apărut primul POS. Am fost să văd miracolul cu ochii mei. Am cumpărat căteva legături de ridichi, roșii și castraveți și am plătit cu cardul. Nu mai spun ca terminalul era contactless și că n-a fost nevoie nici măcar să dau cardul din mână. Într-o Românie depășită de bunele intenții, am simițit nevoia să filmez momentul aproape istoric.
Îmi amintesc perfect ce-am spus acum o lună de zile, mai exact pe 25 mai. Îmi cer scuze, pe această cale, băieților de la Peco, taximetriștilor, precum și tuturor ospătarilor, cărora le voi strânge doar mâinile, cu căldură, în următoarele 30 de zile și asta doar pentru a încerca să văd cum arată o lună doar cu cardul.
Fac ce fac și intind iar mâna după el, deși l-am pus deoparte acum 5 minute. Știu că e din pricina rezoluției full HD și c-ar trebui să mă abțin, dar vreau să-l văd eu pe războinicul care nu se trezește din senin desenând în viteză pattern-ul care-i deblochează telefonul, fără să-i fi dat aparatul vreun semn.
M-a stârnit un comentariu la un review precedent, care mă îndemna să încerc totuși și-un S4. Trebuie să recunosc că l-am ținut vreo două săptămâni în sertar, până să îndrăznesc. Am procedat ca și în cazul jocurilor, pe care refuz să le instalez de frică să nu cad în patima lor.
Hm, plastic?… mi-a spus cineva, fără însă să-l fi ținut vreodată în mâini ca să-și facă o impresie. Are o fragilitate foarte placută la atingere și, ceva îmi spune, că mai devreme sau mai târziu ori îl acoperi cu o protecție, ori îi schimbi carcasa cu una mai iscusită. Vestea bună e că, deși iese puțin în afara exterior, fiind deci prima expusa, camera e suficient de bine protejată.
Fiind vorba de un Quad Core, la 1,9Ghz, nu mai insist asupra performanțelor. Face evident față distracției. Încă nu s-a împiedicat niciodată, dar nu ascund că nici n-am urmărit asta. L-am folosit așa cum folosesc orice telefon, în mod obișnuit.
O clipă am avut senzația că trecerea de la portrait la landscape îi ia cam mult. Până în momentul în care am constatat că de vină eram eu, nu telefonul. Dacă m-a împins curiozitatea să bifez Smart rotation, normal că nici o imagine nu se rotea dacă fața mea se înclina odată cu ecranul.
În general vorbind, S4 îți cam intră repede pe sub piele. Îl ajută și sistemul de operare, dar și câteva aplicații dezvoltate de Samsung, ca de exemplu S Planner-ul, care mi-a oferit până acum cea mai plăcută interfață pentru o aplicație de tip calendar (fără de care nu știu ce m-aș face).
La un singur capitol am așteptări ceva mai mari, pentru că sunt convins că se poate. Știu că e doar un telefon în cele din urmă și nu m-aștept să aibă performanțele unui DSLR full-frame, în condiții de lumină slabă. Dar m-aș bucura ca fotografiile să arate la fel de bine și pe ecranul Mac-lui meu, cum arată pe cel al telefonului. Altfel, faptul că atunci când accesezi Gallery răspunde cu o jumătate de secundă mai târziu decât concurentul cu ecran mai mic, nu mă deranjează. Când vrei să vezi în același timp fișierele din camera, downloads, movies, instagram, whatsapp și dropbox, e de înțeles.
Am păstrat special pentru final cea mai neașteptată surpriză pe care mi-a făcut-o S4. Căștile, pe care nici măcar n-am avut curiozitatea să le scot din țiplă, până în ziua în care mi-am uitat acasă dragile mele Skullcandy. După gustul și urechile mele (destul de încercate) cred că sunt cele mai bune in-ear-uri cu care vine un telefon, în standard.
Una peste alta, m-am lovit de-o singură problemă. Am în companie doi utilizatori de Samsung (unul de S3 si altul ne Note 2), care au pus ochii pe el și îmi tot bat, din ce în ce mai pe față, apropo-uri. O să-i dezamăgesc. Cu S4 am deja o relație serioasă. Dacă sunt cuminți, pentru ei, o să încerc să vorbesc frumos cu Moș Crăciun.
L-am primit în teste de vreo 3 săptămâni, dar mai greu mi-a fost până am reușit să pun eu mâna pe el, pentru că fiecare și l-a dorit, măcar puțin, te rog… Cel mai dificil l-am smuls din mâinile lui Cristian Gog, de departe cel mai mare fan HTC pe care l-am întâlnit până acum în viață.
Mi-a făcut capul calendar cu HTC Sense, cu nu știu ce personalizări, cum numai pe ăsta le poți face, stai să-ți arăt… Mă rog, nu mai insist, oricum butoneză telefonul mult prea repede. Am impresia că în orice moment vrea să facă un truc sau ceva cu el.
O veste bună pentru dependenții de Facebook. După cum lesne se poate observa, în chiar primul ecran se integrează perfect. Pentru cei care au deja obiceiul să verifice news feed-ul dis de dimineață, înainte chiar de a se spăla pe dinți, există în sfârșit o scuză bună. Pot spune că au vrut să vadă, de fapt, cât e ceasul.
Nu l-am primit cu căști, deci habar n-am dacă e aceeași senzație. Oricum, sună într-un fel și fără. Sigur, nu cred c-ascult aceeași muzică cu Dr Dre, dar în ceea ce privește sistemul de sunet beatsaudio de pe HTC One, trebuie să recunosc că mi-a făcut iPhone-ul să cadă în depresie.
Am instalat pe el inclusiv aplicația cu care controlăm GoPro-ul la filmări, deci dacă veți trage cumva concluzia că telefonul a ajuns, în cel din urmă, inclusiv pe mâna producătorului meu, nu vă înșelați. S-a declarat cucerit de rezoluția ecranului (cred și eu), mi-a lăudat camera, care deși are numai 4 megapixeli, își face bine treaba, nene, inclusiv în condiții de lumină mai slabă.
L-am tras de limbă pe Mihai, în încercarea de-a scoate de la el și-un minus, ca să-și justifice într-un fel zilele în care s-a dat mare cu telefonul. Mi-a spus că la el acasă, din pricina unor ziduri ca de buncăr antiatomic, e teren de încercare pentru semnal. Și că ăsta-i singurul punct sensibil, în care a trebuit să cedeze el și să se tragă mai lângă fereastră.
L-am încărcat zilnic, așa cum m-am tot obișnuit de când telefonul a devenit smart și m-am bucurat că, în ciuda faptului c-am tras de el în toate părțile, n-am reușit să-l blochez niciodată. Cum bine sesiza un fost coleg de liceu, merge unt.
Toți cei care au apucat să pună mâna pe HTC One îi laudă design-ul și finisajul de excepție. Trebuie să recunosc că și pe mine m-a încălzit plăcut acest capitol, deși, mărturisesc că-n primele zile, din pricina învelișiului de aluminiu, am avut mereu senzația că-mi alunecă din mână.
L-am ținut însă bine și acum, pentru că tot ne-am atașat toți de el, ca să nu ne certăm, căci el e unul singur și noi mai mulți, o să-l dăm înapoi, să-și mai prezinte și alții omagiile, căci destul le-am simițit răsuflarea invidiei în ceafă.
Mi-am adus aminte de Miles Davis și de arta lui de-a descoperi și promova muzicieni excepționali. Asta am revăzut aseară când Avishai Cohen i-a pus minunat în valoare pe Nitai Hershkovits (pian) și pe atât de fragedul, de numai 19 ani, Ofri Nehemya (baterie), făcându-mă să mă obișnuiesc cu ideea că nu poți să cânți o viață întreagă numai cu Shai Maestro și Mark Guiliana.
You will never leave. I-a răspuns, oarecum în glumă, Avishai aseară unui spectator, nebănuind ce adevăr avea să rostească, de fapt. După două ore de concert și, lucru destul de rar întâlnit, nu mai puțin de trei bis-uri, nimeni nu mai voia să plece. Deloc.
Despre Cohen, ce-aș putea să mai spun nou? E pur și simplu magic. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să mai demonstreze nimic. Cele 13 albume de până acum spun totul. Iar concertul nu face decât să amplifice emoția unică pe care el o transmite de fiecare dată când atinge corzile contrabasului. Când a anunțat this is the last tune, Seven Seas, am crezut că n-aud bine. Îmi părea că abia se urcase pe scenă și nu-mi venea să cred că vraja se rupe.
A revenit, la bis, ca să ne învețe minte. Arătându-ne una dintre cele mai sensibile voci pe care le-am auzit vreodată. Chiar a lui. În ce-l privește, e clar. Dumnezeu n-a avut nicio reținere. L-a înzestrat cu tot ce-a avut mai bun. Drept urmare, de ce nu mă mai mir, la cel de-al doilea bis, ne-a prezentat propria interpretare a lui Besame Mucho. Și-am amuțit.
Orice muzician bun s-ar fi oprit aici. Fiind pur și simplu foarte bun, ca și când n-ar fi fost și așa de-ajuns, la insitența publicului, care a fost mai convigător ca niciodată, Avishai Cohen a revenit și pentru al treilea bis. O secundă am vrut să strig Remembering, dar m-am oprit. N-a mai fost nevoie. Cu ea a încheiat. Cum am mai amuțit o dată mai sus, chiar nu simt nevoia sa mai adaug ceva.
Poate doar că sunt mari șanse să-l revedem, într-o nouă formulă și mai spectaculoasă, în viitor. Dar asta depinde numai de noi. Dacă suntem suficient de convingători, Dragoș și Răzvan (Twin Arts) se vor ocupa, n-am nicio îndoială, de restul.
Azi la birou am întins masa și-am comandat pentru prima oară în viață mâncare vietnameză.
Lăsând la o parte faptul c-a venit cu vreo 3 ore întârziere (responsabilul cu paza on-line căuta probabil rezultate preliminare în alegerile din America, pe net, taman când am lansat noi comanda), mâncarea ne-a lăsat un gust foarte plăcut.
Mă rog, sper să nu vă mire. Ca orice unitate care se respectă, restaurantul, la serviciile căruia am apelat, ne-a trimis tacâmuri traditional vietnameze, fabricate evident în China.
