Întrebare:
Care este diferența dintre o apă plata și două fresh-uri de portocale + o cafea?
Răspuns:
București. Aeroportul Henri Coandă. Un sandwich și o apă plată. Total: 12 euro.
Amsterdam. Aeroportul Schipol. Un sandwich, două fresh-uri de portocale și o cafea. Total: 12 euro
Nu știu dacă am intrat în Europa. Dar sigur suntem deasupra Olandei.
Într-o stație de metrou, am început să vând ziare acum mai bine de 20 de ani. Aș zice c-a fost un început promițător. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Nu prea se mai vând ziare, dar metroul rămâne în continuare un loc ofertant. Mai ales dacă apar din senin RoBo, Valentin Paun și Titanii Funky Fresh.
Hopa. Ia stai puțin, mami. Pe undeva parcă seamănă cu Bucovina noastră. Munți, cât vezi cu ochii. Doar că pe la ei oamenii n-au reușit să radă pădurile așa cu una cu două. De ce râde tati? Am spus o glumă bună sau un mare adevăr?
Deși la noi pare un basm de adormit copiii, la ei infrastructura chiar există. Sfârâie și autostrăzile, torc și șoselele, au canalizare trasă până-n vârf de munte, așa că nu mai miră pe nimeni o astfel de pensiune, ivită din senin într-o poeniță. Aici ne-am odihnit copiii, dar numai dupa ce i-am alergat bine prin pădurile din zonă.
În vârf de munte, o familie prietenoasă crește capre dar frige și placintă cu spanac și ricotta, la foc mic. Nestăpânind prea bine limba română, doamna Schifereger îi spune frittata. Copiii o ascultă vrăjiți, pentru că abia așteaptă să le aducă și desertul, pregătit tot în casă.
După masă, puțină mișcare, propune mami. Nu, nu e vorba de leagănul din spate. Ci de cireșele pe care urmează să le mănânce, direct din copac, personajele din imagine.
Mă scuzați. Dacă văcuțele astea s-au oprit pentru o gustare la 1400 de metri altitudine, dați-mi voie să mă înfig și eu într-un măr. Dacă reușesc să-l rup în două, o să-i dau și ei jumătate. Ca să vadă că românii sunt ospitalieri și-n deplasare, nu numai la ei acasa.
Dacă am avea infrastructura și disciplina lor peste Bucovina noastră, i-am face din vorbe. Zise fotograful în mintea lui, mulțumindu-va pentru atenție.
Și uite așa, am încălecat pe-o șa și-am bifat o săptămână din vacanța noastră, în Dolomiti, așa.
Un gest simplu într-o zi obișnuită. La invitația (aș zice inspirația) DreamTeamRo, astăzi am descălecat în Zimnicea, special pentru Claudiu Bîță. Un om prea mare pentru un oraș atât de mic.
Acum 14 ani a suferit un accident crunt. A sărit în Dunăre, într-o porțiune în care apa era prea mică. De atunci e paralizat de la brâu în jos. Și tot de atunci le predă tuturor celor care-l cunosc o lecție de viață.
Mi-a predat-o și mie azi, fără să știe. Nu l-am auzit plângându-se de ceva, nu l-am surprins cerând nimic de la nimeni. Am vorbit ca doi oameni normali. Eu despre viața mea banală, el despre preocupările lui complexe.
Deși nu-și poate folosi mâinile decât în proporție de 10%, cu ajutorul unui voice recognition software scrie pasionat pe net. El este pretmic.com. Independent, își câștigă exemplar existența. Practic, de neprețuit.
La plecare, în singura benzinărie din oraș, angajații m-au întrebat mirați. Cu ce ocazie pe la noi? Le-am răspuns simplu. Am venit în vizită la un prieten. Aha, ați venit la Claudiu.
Mi-e limpede cum de-au ghicit din prima. Claudiu Bîță e pentru ei, exact ceea ce e și pentru mine. O lecție de viață cât o viață.
Foto Vlad Dulea
Rămas cu gura căscată, precum pionii de pe tabla care n-au înțeles exact dacă la ultima mutare Marele Jucător a dat șah la Rege cu Nebunul sau ca Nebunul, lui Adrian Georgescu îi căzu cartea din mână.
În loc să-l întrebe pe Victor Pițurcă cum a primit Echipa Națională vestea că ciocolata Rom a uimit lumea câștigând două Grand Prix-uri la Festivalul de publicitate de la Cannes, se pomeni citând cu voce aprinsă, din propriul debut literar: “Pe când trăiam era simplu. Cugetam, deci existam. Acum, am murit, totuși cuget. Așadar, exist. Cum e posibil?”
Convins fiind că ăsta e un semn, Adrian Georgescu a pus imediat mâna pe telefon și m-a invitat luni, 27 iunie, la ora 17, la Green Hours să-i fiu alături pentru o nouă lansare, însoțită de autografe, având același subiect drag mie. Câteva sfârșituri de lume.
Cum e a doua oară când face o astfel de greșeală, e clar. Ori eu trebuie să mă culc, ori el chiar are umor.
Am vazut-o cu ochii mei, în week-end. Pe undeva am gasit-o neschimbată. Din fericire.
Sigur, poate vă întrebați unde-s oamenii? Contează mai puțin, aș zice, cât timp nu mi-a apărut în obiectiv niciun pet, odihnindu-se în iarbă.
N-am suferit din lipsa poluării, n-am suferit de liniște, n-am suferit fără curent, în general n-am suferit deloc. Ba, mai mult, am descoperit că, în Bucovina, până și batracienii o duc mai bine.
Aș vrea să precizez, că fotografia de mai sus îmi aparține, deși în excursia asta nevastă-mea a fost mult mai atentă la detalii, mergând până la a fotografia la firul ierbii.
Am privit cu multă atenție în zare. Nici urmă de oi aliniate în forma literelor Bucovina. Semn c-am fost înconjurați de prieteni și nu de demnitari.
Prin fotografia de mai jos țin să le mulțumesc în mod deosebit văcuțelor din imagine. La o stână non-turistică am gustat vreo 8 tipuri de brânză, fără nicio legătură cu ceea ce știam de prin magazine și cred că mare parte din merit le aparține.
Am băut apă din izvorul C7-Secu, de la Bucovina, după cum se poate citi pe fața soției mele. Zâmbetul de pe fața mea e îmbogățit cu un păhărel de pălincă, de la proprietarul stânei. Și uite așa, mi-a trecut provizoriu și durerea de măsea.
Sâmbăta seara am nimerit într-un banchet de clasa a 8-a, la Poiana Izvoarelor. În concluzie, dacă apar brusc pe Facebook poze cu mine, înconjurat de fete foarte tinere, să nu intrați în panică. Nu m-au confundat cu Mihai Petre.
Iar mă întreabă Cabral de ce nu mai scriu. Emisiunile mi-au intrat în vacanță, el s-a însurat, au trecut și cele două zile de la nuntă, în care aveam timp să-mi revin, iar eu… pauză.
Dacă nu se aude nimic, nu înseamnă că nu urlu. O fac mai pe ascuns, să nu-mi sperii copiii. M-a năucit de doua zile o măsea. Nu e cea de minte, deci slabe șanse să trageți vreo concluzie bună din tot ce mi se întâmplă.
Încă arăt la fel și ăsta-i amănuntul care mă bucură cel mai tare. Mâine dimineață niște respectabili dealeri auto așteaptă să se distreze cu mine și nu pe seama mea.
Nici anul asta nu cred că ajung la TIFF și nici nu m-a rugat nimeni să pun umărul în vreun fel la comunicarea festivalului.
Dar asta nu mă împiedică deloc să mă bucur pentru tot ceea ce se întamplă acolo.
Se spune ca bărbații sunt niște porci. De ce oare?!
Până la urma fotbalul e doar o pasiune. Ma rog. Irisches Sprichwort e sigură că trei tipuri de bărbaţi nu înţeleg femeile: bărbaţii tineri, bărbaţii de vârstă mijlocie şi bărbaţii bătrâni. Important e că măcar unii au făcut niște eforturi.
Din ce-am văzut, cea mai dificilă probă pare să fi fost până la urmă cina romantică. Semn clar ca, pe undeva, cea mai strașnică tabără de reformare rămâne tot acasa, mai ales după ce apar, la momentul potrivit, copiii mici.
Vineri seara, în formula din fotografia de mai jos, ne-am reunit în prima ședintă de lucru. Ei cu pasiunea lor pentru dans, eu cu obsesia mea pentru organizare. Cred că e vina mea. Am început să vorbim despre ei și-am sfârșit prin a da cărțile pe față. E vorba despre cele care urmau să se lanseze a doua zi, la Bookfest.
De la stânga la dreapta, Hammer, Robo, un intrus, Lockid și Chillpop. Un mix de Titanii Funky Fresh și Dance Fiction Crew. M-am trezit cu ei la lansarea lui Adrian Georgescu, așa că le-am făcut cadou cartea. În două exemplare. Câte una pentru fiecare grup. Autografele și le-au luat singuri, chiar de la autor. Autorul n-a mai încăput în fotografie, în schimb și-a găsit locul la berea de după.
La umătoarea ședință, după ce așternem comentariile la Câteva sfârșituri de lume, sper să ne apucăm în sfârșit și de lucru. Mă rog, mie îmi vine mai ușor să vorbesc. Ei sunt cu lucrul, eu sunt doar cu ideile.
P.S. Cartea din fotografia de mai sus e cu titlu de prezentare. (Un product placement nereușit. Nu i se vede coperta.) Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.
