Câteva cadouri primite recent.
De la Cohn & Jansen JWT. Si…
De la Eventures.
Mulțumirile sunt inevitabile.
All Posts By
Andi Moisescu
Am trăit să-l vedem și pe Pat Metheny la Bucuresti. Nici el nu-și explica de ce i-a luat atât de mult să ajungă aici. Mă rog, nici eu nu-mi explic de ce Sala Palatului a fost doar pe jumătate plină, ca să nu spun pe jumatate goală.
Muzical vorbind, a fost un regal. S-a cântat impecabil, ceea ce nu-i deloc o noutate în ce-l privește pe Metheny. Larry Grenadier a fost la fel de cald si precis ca și atunci cand l-am văzut alături de Brad Melhdau, iar Bill Stewart năucitor ca-ntr-un Modern Drummer Workshop.
Am avut și piese din Question & Answer, am avut chiar și o compozitie Melhdau cântată doar în chitara și contrabas și, surpriză, am văzut pentru prima oară pe viu selecțiuni din Orchestrion, cu tot cu instrumentele minune, pe scenă. (deci presa n-a dezinformat)
Pe scurt, o seară memorabilă. O seară în care respectul pentru valoarea artiștilor a fost dată de calitatea publicului și nu de cantitatea lui.
Poate că vă e cunoscut peisajul.
Normal. Orice om calculat se apucă de reparații din timp. Nu c-ar fi fost nevoie. Sub arăturile de toamnă nu se ascund neapărat gropi.
Dar dacă te-apuci acum de peticit, în 2 luni, după ce se dă cu sare, sigur sar plombele. Ceea ce înseamnă că-n primăvara lui 2012 o să revedem justificat acest peisaj.
Și asta-i foarte bine. Căci 2012 e an electoral și, pe criza asta, nici două zile de campanie nu mai acoperi dintr-o singură asfaltare.
Lunea trecută am ajuns târziu acasă. Fie vorba între noi, am fost la serviciu. (a se citi la o filmare) Îmi va fi însă imposibil să conving pe cineva că asta înseamna muncă.
Poate că Ogilvy avea dreptate, în felul lui.
Încă un semn că nevasta îmi cunoaște slăbiciunile.
Le-am găsit azi pe birou. Sigur o să îndeplinesc altfel 39 de primăveri în condițiile astea.
Sâmbăta asta, de la 12:30, joc baschet. N-am mai făcut-o din facultate. Va fi cu atât mai interesant cu cât voi juca dintr-un scaun cu rotile, ca să-mi fie și mai clar cât de minunați sunt cei care fac acelasi lucru, pentru simplu motiv că nu pot juca altfel.
Invitația am primit-o de la Chinezu, căruia țin să-i mulțumesc că s-a gândit la mine. Plăcerea jocului o s-o împart cu bloggerii din echipă. Iar felicitarile o să le adresez direct Fundației Motivation, care-mi va preda (n-am nicio îndoială) o noua lecție de viață.
Pentru cei interesați să susțină cauza, evenimentul se va desfășura pe arena Federației Române de Baschet, din Bd. Basarabia, nr 39, sector 2, București.
Să tot fi fost ora 9 dimineața. Pe pistă, aeronava Someș ne aștepta cuminte, strălucind în razele soarelui. Echipajul de cabină era zâmbitor, la bord atmosfera era caldă și primitoare, iar oamenii binedispuși. Aproape ca-ntr-o poveste frumoasă. Până când, din difuzoare un piuit îngrozitor ne-a săgetat urechile. Am tresărit toți, ca fulgerați de-un trăsnet.
Dată la maxim, comunicația a început să ne servească, dureros, microfonie după microfonie. Vocea acroșa înfiorător și așteptam cu toții, dintr-o clipă în alta, o minune. N-a apărut.
Îmi pare rău pentru toate informațiile, cred importante, pe care le-am ratat. Îmi pare rău pentru toate instrucțiunile de zbor, probabil esențiale, pe care nu le-am auzit. Ne-am fost imposibil să rezistăm în fața volumului nemilos. A trebuit pur și simplu să ne îndesam cu toții degetele adânc în urechi.
Am tot respectul (și chiar aprecierea) pentru compania Tarom, cu care zbor în mod regulat și fericit, atât intern cât și extern. Dar astazi mi-a adus aminte de volumul cu care urlă distorsionat manelele între blocuri.
Nu sunt în masură să dau indicații prețioase, dar cu un minim efort, ceva îmi spune, că e posibil să cobor și din aeronava Someș cu zâmbetul pe buze și cu nu sângele fierbându-mi în urechi.
Update: La cursa de întoarcere, cu aceeași aeronavă ATR 72, dar cu alt avion, Ialomița, comunicația a fost un vis. Deci, chiar se poate.
Foto via
Pentru cei care au ratat întâlnirea cu publicitatea, din ApropoTV. Cornurile și cafeaua le-a dat Codin Caradimu (CAP). Dulceața am adus-o eu.
Aș vrea să-i mulțumesc lui Octav Gheorghe (Gavrilă&Asociații), cu ocazia asta. El mi-a arătat primul Nufărul și m-a convins pe loc.
L-am văzut de 5 ori până acum. În 5 formule diferite. Am tot respectul pentru bătrânii jazz-ului gen John Abercrombie sau John Scofield, veșnic neobositul Mike Stern sau marea promisiune Kurt Rosenwinkel. Dar Pat Metheny e deasupra tuturor. E pur și simplu cel mai valoros chitarist al lumii, în momentul de față.
Pe 25 octombrie, vine la Sala Palatului, într-o formulă de vis. Alături de Larry Grenadier (acustic bass) şi Bill Stewart (tobe).
N-am cum să lipsesc. Aș sta și-n picioare, în ploaie, să-l văd. Îl recomand din toată inima.
Trebuie să fii nebun să speri că mai poți resuscita un compact pe care l-am ținut mai bine de jumătate de oră scufundat în Marea Egee, după ce i-am făcut deja și parastasul.
Dragoșul din imagine și-a pus însă ambiția. A tăbărât cu șurubelnița pe el, l-a făcut bucăți și-a început să-l curețe piesă cu piesă. Degeaba. După vreo două ore a acceptat și el că i-a sunat ceasul. Dar tot nu s-a lăsat.
A făcut mai întai rost de-un TZ10, tot adormit, care avea grupul optic făcut praf. S-a pus cu șurubelnița și pe el. Și-ntr-un final, minunea s-a produs. Din două aparate decedate, Dragoș a făcut unul viu. Dovada, mai jos.
Acum aștept cuminte ziua în care Dragoș se va încumeta să-mi transforme D90-ul într-un full frame.
P.S. Dragoș e Nikonist. Deci, cu atât mai mult, gestul lui e de apreciat. 🙂