Să tot fi fost ora 9 dimineața. Pe pistă, aeronava Someș ne aștepta cuminte, strălucind în razele soarelui. Echipajul de cabină era zâmbitor, la bord atmosfera era caldă și primitoare, iar oamenii binedispuși. Aproape ca-ntr-o poveste frumoasă. Până când, din difuzoare un piuit îngrozitor ne-a săgetat urechile. Am tresărit toți, ca fulgerați de-un trăsnet.


Dată la maxim, comunicația a început să ne servească, dureros, microfonie după microfonie. Vocea acroșa înfiorător și așteptam cu toții, dintr-o clipă în alta, o minune. N-a apărut.

Îmi pare rău pentru toate informațiile, cred importante, pe care le-am ratat. Îmi pare rău pentru toate instrucțiunile de zbor, probabil esențiale, pe care nu le-am auzit. Ne-am fost imposibil să rezistăm în fața volumului nemilos. A trebuit pur și simplu să ne îndesam cu toții degetele adânc în urechi.

Am tot respectul (și chiar aprecierea) pentru compania Tarom, cu care zbor în mod regulat și fericit, atât intern cât și extern. Dar astazi mi-a adus aminte de volumul cu care urlă distorsionat manelele între blocuri.

Nu sunt în masură să dau indicații prețioase, dar cu un minim efort, ceva îmi spune, că e posibil să cobor și din aeronava Someș cu zâmbetul pe buze și cu nu sângele fierbându-mi în urechi.

Update: La cursa de întoarcere, cu aceeași aeronavă ATR 72, dar cu alt avion, Ialomița, comunicația a fost un vis. Deci, chiar se poate.

Foto via