Am primit o depeșă de la Voicu Rădescu. Deci cum aș putea să nu-l ajut?


În contextul în care organizatorii festivalurilor culturale independente se confruntă cu subfinanțarea și reducerea bugetelor, MyKey inițiaza prima campanie majora de crowdfunding de pe piața românească, prin lansarea platformei www.we-are-here.ro. 

We Are Here este prima campanie de activare a fiecărui fost, actual sau viitor spectator. Publicul poate susține acum concret proiectele pe care le-a urmărit și aplaudat, finanțând edițiile din acest an ale festivalurilor participante.

We Are Here este o gala de fundraising virtuală: festivalurile ies la scenă deschisă, pentru prima dată, în fața publicului, într-o acțiune menită să creeze un precedent puternic.

Rezultatele vor fi unele palpabile, și anume edițiile din 2013 ale evenimentelor, iar susținătorii vor fi recunoscuți public. Fiecare dintre noi poate participa la un proiect în care crede și nicio contribuție financiară nu este prea mică pentru un mare succes.

Toate cele 8 evenimente care vor deschide drumul acestui tip de finanțare sunt repere pentru cultura urbană și educația alternativă prin artă, în Romania. 

• Anim’est – Festivalul internațional de film de animație, ediția 8 

• NexT – Festivalul internațional de film, ediția 7

• Ideo Ideis – Festivalul național de teatru tânăr, ediția 8

• SoNoRo – Festivalul internațional de muzică de cameră, ediția 8

• KINOdiseea – Festivalul internațional de film pentru copii, ediția 5

• Green Hours INTERNATIONAL JAZZ Fest– ediția a 5-a

• Street Delivery – Convertirea peisajului urban în peisaj cultural, ediția 8 

• Temps D’images – Festivalul de teatru, dans și imagine foto/video, ediția 6

Proiectele propuse vin cu cifre impresionante, care dau o viziune de ansamblu asupra impactului pe care acestea il au în peisajul cultural românesc: peste 500.000 de spectatori, peste 9.500 de proiectii de film, 200 de spectacolo de teatru, 200 de concerte, peste 500 de invitați străini.

Sper doar ca marile brand-uri care au susținut până acum astfel de evenimente culturale să continue s-o facă, fiind evident faptul că ziua în care un festival va fi organizat exclusiv pe banii publicului, e una foarte îndepărtată.

Scriu cam rar din păcate, căci întotdeauna apare ceva și trebuie să-mi domolesc trăirile, pentru a le resuscita cu forța, când găsesc primele minute libere. Ca și în cazul de față, când deși am ieșit din Teatrul Act emoționat săptămâna trecută, abia acum apuc s-o spun.


Se întâmplă în fiecare a doua zi de miercuri din fiecare lună și, mă bucur s-o spun, e unul din semnele de normalitate pe care le vânez. De data asta a fost să fie Michel Petrucciani, în interpretarea trioului George Natsis, pian, Adrian Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie. O încântare de la un capăt la altul, fără discuție, cam ăsta fiind și nivelul maxim la care se poate cânta Petrucciani, cu forțe autohtone.


Mi-au plăcut în mod deosebit: echilibrul trio-ului, solo-urile, dar și disciplina lui Flautistu, balansul, atenția la detalii și, în general, arta cu care Vlad Popescu cântă (și nu bate) la baterie, ca să nu mai vorbesc de eleganța lui Natsis, care a avut de departe cea mai grea sarcină, aceea de a fi Petrucciani însuși, pentru 90 de minute. Aș mai remarca inspirația și talentul cu care Cristi Marica a găzduit, în calitate de povestitor, Years after Petrucciani.


Teatrul Act face un lucru minunat cu aceste seri de jazz. Atăt pentru public, cât și pentru muzicieni deopotrivă, pe termen lung. Prin alegerea foarte atentă a temelor și a playlist-ului, mi se pare prima ușă deschisă profesionist, cu drag, nu numai degustătorilor consacrați ai genului, ci mai ales celor care ar fi curioși să încerce un curent, pe care l-au privit poate cu rezerve, neștiind de unde să-l apuce și nici de ce ar merita s-o facă.

Pe scurt. Niște băieți s-au suit într-o zi pe bucată de lemn, suficient de lată cât să le încapă tălpile așezate de-a latul și-au luat-o ușor, pe dealul din fața casei, în jos. A fost atât de distractiv, c-au repetat experimentul și-au invitat și câțiva prieteni să încerce. Cam în aceleași vremuri, noi abia încheiasem cu succes colectivizarea, deschizând drum liber societății multilateral dezvoltate.


Au încercat mai apoi să intre pe pârtiile de schi, dar au fost dați imediat afară, pentru că erau altfel și păreau cam periculoși. Cam ăla a fost momentul în care noul sport a devenit cultură urbana “altfel”. Dacă schiorii își asorteză costmul până și cu clăparii, ei au grijă să pună cât mai multe culori la un loc, iar dacă schiorii poarta costume mulate, ale lor o sa fie cât mai largi. Și dacă tot n-au voie pe pârtii, o să se dea în afara lor. Și-așa o să simtă cu adevărat liberi.


Pentru c-a pierdut lotul de schi, din pricina unui accident de mașină, un tânăr student la Universitatea din New York s-a hotărât să încerce să ducă puțin mai departe joaca de-a datul pe placă, așa că s-a suit pe ea și-a început s-o modifice din mers. Când a fost în sfârșit mulțumit de rezultat și-a scris numele pe snowboard și așa s-a născut brandul Burton. De la aventură la corporație n-a mai fost decât un pas. Absolvent de studii economice fiind, Jake l-a făcut repede.


La povestea asta, pe care-o văzusem în detaliu c-o seară înainte la Cineplexul din Innsbruck, mă gândeam în timp ce priveam mai bine de 10.000 de suflete, care ar fi în stare să-și cumpere azi și periuțe de dinți, pe care scrie Burton.


Adevărul că e povestea snowboardului e cel puțin la fel de fascinantă precum sportul în sine. Când vezi niște “nebuni” cum se dau peste cap, se învârt în jurul tuturor axelor până te amețesc și aterizează ca niște pisici, parcă în glumă, îți vine să-ți notezi toate detaliile pe-o hârtie, doar doar echipamentul o fi marele secret.


Realmente unică a fost experiența pe care am trăit-o timp de 3 zile, alături de echipa Burn, la cea de-a 20-a ediție a Air & Style, de pe Bergisel Stadium din Innsbruck. 30 de ani am fost convins că n-o să înlocuiesc niciodată schiurile. Cred că e suficient. La 40 de ani, oricine merită un nou început.


N-o să sar în prăpăstii precum Gigi Ruf, dar o să mă bucur uitându-mă la ai noștri Kinda Geza și Tudor Cristea cum o fac relaxați, de parcă s-ar destinde, la un pahar de radler.


Și, în mod cert, o să dau de băut în ziua în care o să-mi iasă prima coborâre fără trânte.


P.S. Filmul “We ride / The story of snowboard” o să fie în curând disponibil on-line. O să-l recomand la momentul oportun, căci merită.

Ca un fost înotător serios care continuă să înainteze cu o ambiție dezarmantă împotriva curentului, Voicu Rădescu trage mai departe cultura după el, aducând-o mai nou și pe terasa acoperită a bazinului de înot și polo Dinamo, din incinta complexului sportiv cu acelasi nume.

Ca să fie limpede pentru toată lumea despre ce-i vorba, locația se intitulează simplu Green Hours 2 și, firesc, va fi al doilea punct de producere, prezentare și diseminare a muzicii și a teatrului contemporan, a artelor vii, îndrăznețe, în mișcare.


Echipa Green nu renunță la spațiul din Calea Victoriei nr. 120, care în perioada următoare rămane în continuare la dispoziția artiștilor, avînd loc în acest moment repetiții pentru două premiere care vor ieși la începutul anului.

Primele două spectacole la Green Hour 2:
Sâmbătă 15 decembrie, Confesiunile unui câine.
Duminică 16 decembrie, Aleea Cosmonauților (anii ’60), cu Nadia Trohin (voce), Mircea Tiberian (pian) & Cătălin Milea (saxofon), cărora li se vor alătura studenți de la Conservator. Ceea ce înseamnă că se lasă probabil cu primul jam session din Green Hours 2!

Încă o dovadă că nimic nu se pierde, ci doar totul se extinde.
Pentru mai multe detalii, intrați aici sau aici.

Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit cu ocazia schimbării prefixului. Pentru care, iată, simt nevoia să mulțumesc și pe calea asta celor care m-au făcut să-ntineresc preț de vreo căteva diafragme. Nu e nevoie să le pomenesc numele. Se știu ei foarte bine.


Ca să-mi împac și colegii din echipă cu dungă roșie pe obiectiv (pentru cunoscători), fotografia de mai sus a fost făcută cu un PowerShot S95. (hai, treacă de la mine)

Cu tot respectul față de eforturile culturale anterioare, îndrăznesc să spun că m-am pregătit serios pentru cel mai valoros act artistic al anului 2012 în România. Hiromi Feat. Anthony Jackson & Simon Phillips.


Despre Hiromi am mai scris aici. Fie vorba între noi, tinând cont că avem de-a face cu o absolventă a Berklee College of Music din Boston, n-ar trebui să ne mai mirăm așa de tare ascultând-o înmărmuriți.

Simon Phillips (n.1957) e muzician profesionist încă de la 12 ani. La 16, se remarca deja în celebrul musical Jesus Christ Superstar. N-a cântat până acum decât cu Toto, Jeff Beck, Whitesnake, Mike Oldfield, Gary Moore, Mick Jagger, Joe Satriani, Judas Priest, The Who, David Gilmour, Tears For Fears și cam toți marii muzicieni din jazz.

În ce-l privește pe Anthony Jackson (n. 1954), cred c-am mai spus, avem de-a face cu o instituție. Nominalizat la Grammy, printre altele, el este cel care a inventat (dintr-o reală necesitate) chitara bass cu 6 corzi. N-apare decât pe vreo 500 de albume, alături de Paul Simon, Pat Metheny, Dave Weckl, Chick Corea, Steely Dan, Al Di Meola sau Michel Petrucciani.

Ar trebui să recunosc că sunt ceva mai norocos, având ocazia să ascult în avans albumul pe care Hiromi îl va lansa în Europa pe 15 ianuarie 2013, Move. Nu e niciun secret. Îl veți putea auzi interpretat live, la concertul de la Sala Radio.

Pentru cei care nu mai au răbdare, am pus o mostră mai jos.

Știu ce zi e azi. Vineri. Ziua în care predăm emisia ApropoTV. Vreo 8 ore, de-acum înainte, cât mai am nevoie pentru a încheia montajul final, telefonul meu e pus deoparte, pe “silent”.


Preiau înțepăturile diseară. Și mulțumesc anticipat pentru urări.

Foto via. (căci îmi păstrez imaginația pentru emisiune)

Adevărul ăsta e. Dacă păstrezi spațiul verde, când plouă se face noroi. Ca la țară. Deci nu dă bine într-o capitală europeană cum e Bucureștiul. Clar, e nevoie de o schimbare.


E păcat de copacii din jur să nu întinzi niște covoare asfaltice printre ei. Eventual, aș merge chiar mai departe, încercând și-un marcaj rutier pe ele. Având, sigur, mare grijă la borduri.


Mă rog, dacă mă uit mai bine, cred că în final o să toarne beton de la un capăt la altul și-n loc de copaci o să bage niște stâlpi din aia frumoși de inox cu ceva combinații de PVC, să moară toate parcările de la Carrefour de invidie.