Din punctul meu de vedere, deși e încă destul de mult verde împrejur (după cum se poate observa și-n fotografia de mai jos), oficial a început. Geza și Bobo îmi sunt martori. În primul week-end din Octombrie, la Hintertux am deschis sezonul de iarna 2013-2014. Toți trei am semnat condica, ei la rubrica pro riders Burn, eu în categoria snowboard addicted.
În mod surprinzător, deși reuniunea din seara precendentă a lotului s-a întins puțin peste programul regulamentar al restaurantului, prima ședință tehnică a avut loc, cu ochii vizibil cârpiți ce-i drept, vineri, la 9:00 fix, la modesta altitudine de 3280m.
Soția ta a aflat cu ce te ocupi la 41 de ani, m-a întrebat Geza? Ia s-o sun eu să văd dacă i se pare normal, a adăugat. Reacția mea (mai jos) denotă nu numai siguranță și maturitate, după cum se poate observa, ci mai ales faptul că încă dormeam pe mine.
Kinda Geza, pentru cei care nu l-au cunoscut încă, este unul dintre cei mai minunați oameni pe care îi poți întâlni într-o viață. Să zicem că ăsta e un alt noroc al meu. Nu numai pentru că mi-a băgat în sânge microbul snowboard-ului, ci pentru că, deși e limpede că nu există pericolul să mă mai vindec, el continuă să-mi alimenteze pasiunea, de fiecare dată când are ocazia. Chiar și în perioada asta, în care se pregătește intens pentru a reprezenta România la Olimpiada de iarnă, de la Soci.
Ce se-ntâmplă, de fapt? La Hintertux, în fiecare prim week-end din luna Octombrie, majoritatea producătorilor de snowboarduri fluieră adunarea la deschiderea oficială a sezonului și testarea noilor colecții de plăci și cam de fiecare dată răspund rideri din lumea întreagă, cam cât să umple bine, cei 32 de km de pârtie, acoperită cu zăpadă, chiar și-n timpul verii. Printe ei, și noi.
Nu ne uitam după gagici, dacă asta e impresia pe care v-o lasă fotografia de mai jos. Doar că, după două zile în care ceața ne-a adus aminte de concursurile de orientare turistică, cam așa reacționezi când apare prima rază de soare și vezi, în sfârșit, snow park-ul în toată splendoarea sa.
Pentru a elimina orice confuzie, zburătorul din fotografia de mai jos aș putea fi eu, doar în cazul în care aș apela la photoshop. Intrucât fanele și-ar putea dori informația corectă, neastâmpăratul cu geacă galbenă poate mult mai mult decât lasă să se vadă aici, e rider profesionist, răspunde la numele de Bobo și stăpânește cel puțin la fel de bine skateboard-ul, camera și aparatul foto, facebook-ul personal și, evident, arta seducției.
L-am provocat la duel, că n-am mai rezistat. Toată lumea avea ochi numai pentru Bobo. I-am promis că până la sfârșitul sezonului, dăm un simultan în snow park, la Harghita Mădărași. Să iau și eu un pic din faima lui.
Mult nici n-am de recuperat. El are 15 ani de snowboard în fața mea, iar eu dacă am vreo 16, în plus, în buletin, față de el…
Mă înclin. Și pe pârtie. Voie bună.
Browsing Category
Time out
Zilele astea merg pe culturale, după cum se poate observa. N-ar trebui să îngrijoreze pe nimeni. Nu e nicio pretenție la mijloc. E doar o pură întâmplare. Fericită, aș zice.
Dacă nu obișnuiți să treceți măcar din când în când pe la Facultatea de Geografie, ar trebui să fi auzit de Marius Matache măcar de pe twitter, dacă nu-i citiți deja blogul. Cum leafa nu poate face fericit nici măcar un profesor doctor, în timpul liber, Make se cam ocupă cu muzica. Dovadă, afișul de mai jos.
Eu cred că s-a-nțeles aluzia, ca să nu folosesc iar cuvântul apropo, că o să ziceți că-i reclamă.
Nu face un secret din faptul că s-a lăsat inspirat de Duke Ellington și Thelonious Monk și, în general, de pianiștii și compozitorii care nu doar cântă, ci fac lucruri. Cum nici eu nu fac acum un secret din poziția sa privilegiată de profesor la Harvard și proaspăt deținător al unui MacArthur Fellowship sau genius grant, cum i se mai spune. Chicago Tribune nu crede că exagerează atunci când spune că nimeni în jazz nu sună ca Iyer, cu excepția lui Iyer însuși. La București, Vijay Iyer vine într-o folrmulă de trio, alături de Marcus Gilmore – tobe și Stephan Crump – bass.
În cam aceeași ordine de idei, când începi să studiezi pianul la vârsta de 3 ani, nu mai miră pe nimeni că pe la 13 începi deja să apari prin festivaluri de jazz. Nu simt nevoia să mă pronunț acum în privința virtuzității lui sau a profundului simț al compoziției. Prefer să vă invit să v-aruncați un ochi, mai jos. Cu precizarea că la Sala Radio va prezenta cel mai recent album al său, Shadow Theater, în formula de Quintet, alături de Areni Agbabian – voce, Charles Altura – chitara, Sam Minaie – bass și Arthur Hnatek – tobe.
Recomand cu căldură investiția. Bilete încă se mai găsesc aici.
Mă rog, e posibil să fi și înnebunit cumva (nu exclud complet ipoteza), cert e că pasiunea pentru snowboard m-a răvășit complet și n-am putut decât să-i cedez sincer. Drept urmare, când toată lumea își tragea în fugă costumul de baie ca s-o întindă spre mare, eu am sărit din avion direct în boots, am apucat placa de-o legătură și când ardea soarele mai cu spor, m-am cocoțat direct pe ghețarul Hintertux, la 3300m, cu un singur gând. Să mă dau.
Nu-s tocmai îngrijorat, dacă tot e să fiu sincer, căci n-am fost chiar singur în toată aventura asta. Și de data asta i-am avut alături pe îngerii mei păzitori, din echipa Burn, Kinda Geza si FloFly (foto jos), care, dacă tot mi-au pus snowboard-ul în picioare, m-au și învățat de data asta ce să fac cu el și, desigur, pe partenerul meu din #oldboysburnteam, Cristi Linaru (foto sus).
Jos, 30 de grade, ca să fie bine. Sus, 3 metri de zăpadă, ca să nu fie rău. Mă rog, după orele prânzului, începea și ea, ușor-ușor, să se lase din ce în ce mai moale. Simt nevoia să adaug informația asta, ca să nu stârnesc invidii inutile.
La Hintertux am văzut pentru prima oară în viața mea o coadă la zăpadă, vara. Întrucât e unul dintre puținele locuri în care pârtiile sunt deschise 365 de zile pe an (administratorii garantează pentru cel puțin 13 km, chiar și în zilele toride), nu e de mirare că la 8:15 dimineața, am dat nas în nas cu loturile naționale de ski, din cam toata Europa.
Singurul aspect care m-a surprins, trebuie să recunosc, a fost o barieră care închidea circulația în fiecare zi între 9:30pm si 6:30am, despre care am aflat însa abia în momentul în care am întâlnit-o. La ora 10:30pm. Deci, cam târziu. Între a merge pe jos 7 km, prin beznă și a mă mai caza o dată, pentru o noapte, la 7 km distanță de locul în care mă cazasem c-o zi mai devreme, am ales a doua variantă.
Una peste alta, la 40 de ani, am ajuns s-o fac și pe-asta. Să închid sezonul de snowboard în a doua jumatate a lunii Iunie, ca să treacă timpul mai ușor până-n primul week-end din Octombrie, când se redeschide, în același loc. Și uite așa am mai întinerit cu 10 ani.
Mă numesc Loredana Munteanu, reprezint ONG-ul Arta nu mușcă (un demers socio-cultural fondat în 2012, ce promovează activ tineri artiști talentați din Romania, într-o manieră actuală și creativă).
Pe 23 iulie, de la ora 20.00, organizăm concertul CLASSIC MEETS CONTEMPORARY, la Rin Grand Hotel, în sala București, cu 950 de locuri. E o abordare îndrăzneață, menită să spargă barierele în domeniu, care combină arta clasică cu cea contemporană, în materie de muzică. Pe scenă vor fi Classic Beat Orchestra și Uninvented Theatre, fosti concurenti de succes la Românii au talent!
E prima noastră experiență în acest sens, si dacă vă atrage conceptul, ne-ați putea susține printr-o postare online.
Toate cele bune,
Loredana Munteanu
Art entrepreneur & Project Manager
După cum se vede, m-a atras conceptul. Vă țin pumnii și vă doresc un inevitabil Sold Out!
Mi-am făcut un obicei. De câte ori văd pe geamul de la birou nori negri încercând să-mi întunece buna dispoziție nativă, deschid imediat iPhoto, la colecția Skiathos și mă uit timp preț de 10 secunde la fotografia de mai jos.
Ziua mult așteptată o văd deja, in detaliu. Eu trezesc copiii, Olivia pregătește masa de dimineața, cobor bagajele, în 20 de minute suntem în aeroport, în 45 de minute decolăm si peste fix 55 de minute, charter-ul e pe Papadiamantis. De doar 15 minute mai am nevoie pentru a arunca bagajele în apartament și-n următoarele 5 minute, suntem toți pe plajă.
Prima cafea o beau întotdeauna la Mariana. Am cunoscut-o acum 7 ani, când am fost vrăjit de înghețata ei de caimac, cu dulceață de cireșe amare. Astăzi n-o mai are în meniu, pentru că furnizorul de înghețată, care-o făcea în casă, a îmbătrânit și s-a lăsat de meserie. Iar cea pe care ar putea-o cumpăra acum din comerț “nu mai e cum o știe ea din copilărie”. Așa c-a renunțat. Dar cafeaua ei grecească are în continuare parfumul insulei de-acum 30 de ani.
Încă n-am luat o hotărâre cu ce ieșim prima dată în larg. Cu canapeaua sau cu colacele. David și Luca încă dezbat aprins subiectul. Luca înclină spre canapea, căci riscul de-a cădea în apă de infim. David, dimpotrivă, ține cu dinții de colace. Pentru că în maxim al doilea viraj, “tati zboară”. Vasilis e oricum pregătit. Așteaptă doar un semn.
Anul trecut mi-a spus pentru prima oară, în glumă.”De ce nu încerci și wakeboard-ul? Nu te-ai plictisit de ski-uri?”. Acum plecăm împreună de pe plajă, dar niciodată mai devreme de 9 seara. Ultima tură e întotdeauna pe întuneric. Și e numai vina lui, că nu s-a gândit la urmări, atunci când m-a întrebat.
Cei doi frați (în alb) din fotografia de mai jos au un obicei. Se duc în fiecare dimineață, cu barca, la câțiva pescari “pe care-i știu ei” și aleg, personal, peștele pe care urmează să-l pregătească seara la Infinity Blue. În prima seară când i-am cunoscut, mi-am imaginat că n-are cum să dureze o cină mai mult de 2 ore. Mă rog. Fotogtafia de față am facut-o după vreo 5. Și asta doar pentru că unul dintre ei devenise, de foarte puțin timp, tată.
E încă înnorat afară. Nu-i nimic. În Skiathos am văzut o singură dată ploaia, cu ochii mei, în trei săptămâni. Și-atunci pentru jumătate de oră. În rest a fost numai așa, ca pentru sufletul omului.
Îmi cer scuze dacă am deturnat pe cineva de la ritmul obișnuit al unei zilei normale de lucru. Îl mai rog doar, pe această cale, pe amicul Sakis să nu uite să pună totuși retsina la rece și, tot respectuos, rog norii să erupă odată într-o ploaie zdravănă sau să plece, căci dacă mai stau mult cu ochii beliți în prima fotografie, mă enervez și plec mâine.
Puțini am fost, puțini am rămas. Cu atât mai mult, deci, ar merita să strângem mai bine rândurile, ca să nu ne pierdem. Până la urmă sunt doar patru zile, care trec din ce în ce mai repede. Același loc minunat (Grădina de vară Green Hours), aceeași atmosferă unică, relaxata și boemă, aceeași bere care respectă bunul gust. Pe scurt, un nou Festival de Jazz, pentru care Voicu Rădescu merită respectat, pupat pe frunte și cinstit cum se cuvine.
Programul fiind de acum clar (din clipul de mai sus), aș mai adăuga doar că prețul unui abonament, pentru toate cele 4 zile, e la fel de decent ca și Festivalul: doar 150 de lei. Cât despre costul unui bilet pentru fiecare zi în parte, mi se pare de-a dreptul simbolic în raport cu valoarea muzicienilor: doar 50 de lei.
Respect Ciuc Premium, Institutul Polonez București, Embassy of Israel, Forumul Cultural Austriac și Goethe Istitut pentru susținere.
Știu că viața mea pare numai lapte și miere, ceea ce evident n-are nicio legătură cu realitatea. Fac și eu același slalom printre dezamagiri, invitați care m-anunță cu 2 ore înainte de filmare că nu mai pot veni, piedici și trânte, nervi în trafic, castane pe care alții le aruncă-n foc și eu trebuie să le scot, un ceas care sună în fiecare dimineață mult prea devreme, telefoane non-stop cu teme și rugăminți și, în general, tot ceea ce condimentează o viața absolut normală. Tocmai de aceea, din când în când, mă tratez. Ca să nu mă lase nervii.
E chiar genul de terapie la care apelez constant. De data asta, după cum se poate constata, e chiar o terapie de grup, organizata de Vlad Popescu împreună cu Radio România Cultural și Formaţiile Muzicale Radio, în parteneriat cu Teatrul ACT.
Pe 14 mai, George Natsis, pian, Adrian Mircea Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie şi invitatul lor Sebastian Burneci, trompetă, propun o chimizare a timbrului big bandului de altădată, reansamblându-l sonor în prezentul „jazzy” sub forma „Songs of great conductors”. De la muzicile fine, patinate ale lui Jimmy Dorsey, Cab Calloway, Fletcher Henderson, Artie Shaw, Glenn Miller, Paul Whiteman sau Benny Goodman, până la rafinamentul artei lui Duke Ellington ori Count Basie.
Acest tratament se poate administra fără prescripţie medicală.
Prognoza meteo pentru săptămâna în curs se răsfață de-a dreptul. Luni-soare, marți-soare, miercuri-soare, joi-soare, vineri-soare, sâmbătă-soare, duminică-soare. Eu o bănuiesc că s-a-nțeles în secret cu Tudor Chirilă și că face parte din campania de promovare a noului videoclip Vama.
Vorba lungă, sărăcia omului. Pentru c-au început să apară și la noi semne de normalitate, primul concert al lui Avishai Cohen în București este Sold-Out. Dar nu e totul pierdut.
Pentru că lumea insistă, organizatorii, Twin Arts, s-au dat puțin peste cap și-au suplimentat accesul la concert, cu o serie limitată de bilete fără loc, la prețul de 65 de lei. Dacă nu e deja prea târziu, le mai găsiți în reteaua Eventim (magazinele Germanos, Orange Shop, Vodafone, Domo, librariile Carturesti si Humanitas) și online pe www.eventim.ro.
Cam așa cântă Avishai Cohen, pentru cei care nu i-au descoperit încă farmecul, dar speră să mai prindă bilete. Pentru toți ceilalți, îmi permit să sugerez o alternativă.
Sigur. Concertul Jan Garbarek Group featuring Trilok Gurtuva avea loc în Bucuresti, la Sala Palatului, de la ora 20:00, abia în data de 18 Noiembrie 2013. Deci timp ar mai fi. Exact. Așa îmi zicea și mie acum 6 luni, despre Avishai Cohen, un bun prieten, care acum plânge după două locuri.