Așa a început totul. Eram încă elev în școala generală și îl ascultam seara la Europa Liberă, la celebrul (pentru cei din generația mea) radio Gloria. Avea undele scurte întinse pe două benzi și, deși băgau băieții bruiaj cât casa, cu un fir legat la calorifer pe post de antenă se prindea bine postul.


El este Andrei Voiculescu. Primul om care mi-a influențat semnificativ cariera. Fără să i-o spun, fără să știe, a fost scoala mea de radio și modelul meu profesional, de studiu. Nu știu dacă am învățat totul de la el, dar am înțeles esențialul.

În 1994, în studioul ProFM, s-a produs prima întâlnire discipol-Maestru. I-am marturisit totul. Dar el continuă și azi să-mi spună că nu realizează cât de mult m-a influențat. Pe scurt, se cheamă modestie. E-o pasăre rară, azi.

După 20 de ani de media, eu continuu să învăț, iar el continuă să-mi predea. Tot fără să știe. Dar, măcar acum, eu sunt împăcat că i-am spus-o.

Foto via

Gata. Am făcut-o și pe-asta. Mi-am luat inima-n dinți, nevasta de mână și am plecat împreună cu ăia mici acasă la Mickey Mouse. O să vezi tu ce cozi și ce balamuc te-așteaptă acolo. Așa mi-a spus toată lumea, urându-mi nervi tari. Pentru copii, mi-am zis că merită efortul.


Să nu vă închipuiți cumva că nouă ne fac cu mâna în fotografia de mai sus. Mickey și Mini știu foarte bine cine sunt adevărații eroi ai excursiei. De altfel toata distracția e gândită special pentru cei mici. Ceea ce mai se pare absolut firesc.


Aha. Deci ăsta cu aparatul foto spre care îndrept eu degetul acum e ăla din juriu. Ești mult mai simpatic decât el, dragă Luca. Iți dau câte autografe vrei tu, căci l-am auzit povestind în ApropoTV că v-ați uitat împreună la mine de peste 275 de ori. Am înțeles că mi-a învățat și replicile pe dinafară. Să zică mersi că nu-i cer drepturi de autor când le folosește.


Doamna de poveste din imagine e foarte fericită. Cred și eu. Copiii și-au văzut visul cu ochii și pentru c-am evitat week-end-ul și am ajuns fix înainte de începutul vacanței în Franța, n-am prea avut parte nici de cozi, nici de balamuc. Ci doar de distracție.


Hello! E vreun domn pe nume Mihai Petre prin public? Nu? Păcat. Ar fi avut ocazia să vadă și el ce-nseamnă talent. Chiar dacă ne dăm în spectacol pentru copii.


Domnu fotograf, nea Andi… Scuză-mă ca ți-o spun pe șleau. Nu-ți văd doamna pe aici, o fi cu ăla mic, dar la cât e de frumos ăsta mare al tău, sigur cu ea seamănă.


Luca. Stai nu râde, că vreau să fie surpriză pentru David. Nu știu de ce am impresia că o să repetăm experiența și anul viitor.

Hopa. Ia stai puțin, mami. Pe undeva parcă seamănă cu Bucovina noastră. Munți, cât vezi cu ochii. Doar că pe la ei oamenii n-au reușit să radă pădurile așa cu una cu două. De ce râde tati? Am spus o glumă bună sau un mare adevăr?


Deși la noi pare un basm de adormit copiii, la ei infrastructura chiar există. Sfârâie și autostrăzile, torc și șoselele, au canalizare trasă până-n vârf de munte, așa că nu mai miră pe nimeni o astfel de pensiune, ivită din senin într-o poeniță. Aici ne-am odihnit copiii, dar numai dupa ce i-am alergat bine prin pădurile din zonă.


În vârf de munte, o familie prietenoasă crește capre dar frige și placintă cu spanac și ricotta, la foc mic. Nestăpânind prea bine limba română, doamna Schifereger îi spune frittata. Copiii o ascultă vrăjiți, pentru că abia așteaptă să le aducă și desertul, pregătit tot în casă.


După masă, puțină mișcare, propune mami. Nu, nu e vorba de leagănul din spate. Ci de cireșele pe care urmează să le mănânce, direct din copac, personajele din imagine.


Mă scuzați. Dacă văcuțele astea s-au oprit pentru o gustare la 1400 de metri altitudine, dați-mi voie să mă înfig și eu într-un măr. Dacă reușesc să-l rup în două, o să-i dau și ei jumătate. Ca să vadă că românii sunt ospitalieri și-n deplasare, nu numai la ei acasa.


Dacă am avea infrastructura și disciplina lor peste Bucovina noastră, i-am face din vorbe. Zise fotograful în mintea lui, mulțumindu-va pentru atenție.


Și uite așa, am încălecat pe-o șa și-am bifat o săptămână din vacanța noastră, în Dolomiti, așa.

Rămas cu gura căscată, precum pionii de pe tabla care n-au înțeles exact dacă la ultima mutare Marele Jucător a dat șah la Rege cu Nebunul sau ca Nebunul, lui Adrian Georgescu îi căzu cartea din mână.

În loc să-l întrebe pe Victor Pițurcă cum a primit Echipa Națională vestea că ciocolata Rom a uimit lumea câștigând două Grand Prix-uri la Festivalul de publicitate de la Cannes, se pomeni citând cu voce aprinsă, din propriul debut literar: “Pe când trăiam era simplu. Cugetam, deci existam. Acum, am murit, totuși cuget. Așadar, exist. Cum e posibil?”

Convins fiind că ăsta e un semn, Adrian Georgescu a pus imediat mâna pe telefon și m-a invitat luni, 27 iunie, la ora 17, la Green Hours să-i fiu alături pentru o nouă lansare, însoțită de autografe, având același subiect drag mie. Câteva sfârșituri de lume.

Cum e a doua oară când face o astfel de greșeală, e clar. Ori eu trebuie să mă culc, ori el chiar are umor.

Iar mă întreabă Cabral de ce nu mai scriu. Emisiunile mi-au intrat în vacanță, el s-a însurat, au trecut și cele două zile de la nuntă, în care aveam timp să-mi revin, iar eu… pauză.

Dacă nu se aude nimic, nu înseamnă că nu urlu. O fac mai pe ascuns, să nu-mi sperii copiii. M-a năucit de doua zile o măsea. Nu e cea de minte, deci slabe șanse să trageți vreo concluzie bună din tot ce mi se întâmplă.

Încă arăt la fel și ăsta-i amănuntul care mă bucură cel mai tare. Mâine dimineață niște respectabili dealeri auto așteaptă să se distreze cu mine și nu pe seama mea.

Ce scria în scrisoarea pe care i-am dat-o lui Ștefan Florescu, odata cu bicicleta de mai jos:

Dragă Ștefan,

Nu mai e niciun secret. Am fost impresionat să aud că ți-ai vândut bicicleta pentru a putea participa la preselecțiile de la Românii au talent. Ceea ce s-ar putea să nu știi, e că nu sunt singurul în stiuația asta. Suntem foarte mulți.

Ți-am promis atunci, dacă îmi amintesc exact, că o să ma ocup de viitoarea ta bicicletă. Evident, m-am ocupat. Dar, dă-mi voie te rog să-ți spun un secret. Dacă ar fi fost în locul meu în platou, foarte mulți oameni ar fi făcut exact același lucru. Pentru că gestul tău exemplar ne-a marcat pe foarte mulți.

Astăzi mă simt foarte onorat să fiu eu cel care iți poate face cadou această bicicletă. Te rog însa să fii sigur că aceast cadou vine în egală masură de la toți cei pe care i-ai impresionat.

De la Cristi, prietenul meu cu “centură neagră” în biking, care mi-a oferit imediat o bicicletă care să se ridice la valoarea talentului tău. De la Bogdan, care mi-a transmis prin sms încă din timpul filmului tău de prezentare dorința lui de a-ți face un astfel de cadou. De la Andreea, care mi-a scris pe mail că vrea să-mi dea o bicicletă pentru tine, fără nicio pretenție în schimb. Și nu în ultimul rând, de la toți ceilalti, foarte multi, care s-au bucurat prin comentariile lor, pentru tine, atunci când le-am arătat bicicleta ta, pe blogul meu.

Îți garantez, dacă ar fi fost în locul meu, toți cei pomeniți mai sus ar fi făcut exact același lucru pe care l-am facut și eu.

Dragă Ștefan, pentru că ne-ai cucerit inimile și pentru că ne-ai ajutat să fim mai buni, primește în dar aceasta bicicletă, de care iți dorim să te bucuri din plin.

Mă înclin,
Andi Moisescu

Eu am o bănuială, dar nu vreau să intru în detalii. Vorba aia, două zile trec ca două secunde. Mai bine vă las sa vedeți despre ce-i vorba mai jos.



Mă inclin. Pe luni, 25 aprilie. Seara.

Nu public comentarii care conțin sau pot genera violență verbală, care atacă persoane și nu idei sau care sunt off-topic.

Nu public mesaje umanitare dacă nu apuc să verific despre ce-i vorba sau nu sunt girate de unul dintre oamenii în care am încredere.

Nu dau follow pe Twitter când cineva mă roagă, ci doar atunci când cineva îmi oferă motive să-i dau follow.

Nu dau accept cererilor de prietenie pe Facebook, venite de la cei pe care nu-i cunosc personal. Refuz să tratez superficial prietenia.

Nu invit în emisiune pe cineva când mă roagă altcineva, ci doar atunci când altcineva îmi oferă un motiv real să invit pe cineva.

Foto via

Ca să fiu bine înțeles. Daca aș fi putut să aleg un talent pentru finală, l-aș fi ales pe Valentin Păun. Votul public nu mi-a oferit însă șansa asta. Am fost pus să aleg între un număr de arte marțiale și un imitator Michael Jackson.

Cu tot respectul pentru talentul și munca fiecăruia, nici Akikai și nici micutul Michael Jackson nu m-au convins că trebuie să ajungă în finală. Cu atât mai puțin că trebuie să câștige unicul premiu. Căci n-are rost să facem vreo comparație între cele două talente și vocea lui Narcis, de exemplu.

În absența unui pericol real de a încurca vreun destin (câștigarea marelui premiu de 120.000 de euro), am hotărât să promovez măcar ceea ce am urmărit de la bun început. Capacitatea de a crea entertainment. În opinia mea (e doar o opinie), Akikai a însemnat mai mult entertainment.

Ar mai fi ceva. Copilul Michael Jackson a fost foarte bun în preselecție și, drept urmare, am crezut că e mai mult decât un bun imitator. Ceva, însă, probabil că s-a pierdut pe drum. L-am întâlnit în Buftea în ultima săptămână și atitudinea lui m-a surprins. Pentru el concursul era ca și încheiat. Nu simțea nevoia să mai facă nimic, pur și simplu totul i se cuvenea. În loc să-mi contrazică bănuiala, în semifinală, prestația lui nu m-a lasat să văd nicio evoluție. Dimpotrivă.

În opinia mea (din nou, e doar o opinie), asta se cam cheamă suficiență. Iar eu cred că suficiența e unul dintre cele mai mari pericole pentru un talent. De ce să mint? Nu-mi vine să promovez suficiența.

E adevărat, trebuie să ai talent să-l imiți pe Michael Jackson. Dar dacă te limitezi doar la a-l imita pe Michael Jackson, în loc să încerci să devii un dansator bun, nu cred ca poți să câștigi marele și unicul premiu de la Românii au talent.

Nu spun că am făcut o alegere corectă. Am ales doar așa cum am simțit.

Refuz să cred că am distrus visul unui copil. Ba dimpotrivă. Cred sincer că numai așa îl pot ajuta să și-l împlinească, în cele din urmă. Mai exact, atunci când va descoperi că nu e suficient să ai talent, dacă nu încerci să și evoluezi de la o zi la alta.

Am numarat de curiozitate. Numai de pe blog am adunat 63 de mail-uri la care n-am apucat să răspund. Cum nu vreau să creez așteptări mai mari decât e cazul, prefer sa fiu sincer.

M-am apucat de blogul asta pentru că refuz să îmbătrânesc mai repede decât e cazul și pentru că blogging-ul în sine e o joacă mult prea placută pentru a mi-o refuza. Dar, dincolo de orice motivație, blogul de față ține de timpul meu liber. În condițiile date, personale și profesionale, pe care nu mă indoiesc că le cunoașteți, sper să mă-nțelegeți. În cel mai bun caz, pot răspunde mail-urilor primite via contact o dată pe săptămână.

Scuzați deranjul.
Mă înclin. Voie bună.

Foto via