Va urma.

Va urma.

Va urma.

Câteva cadouri primite recent.






De la Cohn & Jansen JWT. Si…




De la Eventures.

Mulțumirile sunt inevitabile.

Încă un semn că nevasta îmi cunoaște slăbiciunile.


Le-am găsit azi pe birou. Sigur o să îndeplinesc altfel 39 de primăveri în condițiile astea.

Să tot fi fost ora 9 dimineața. Pe pistă, aeronava Someș ne aștepta cuminte, strălucind în razele soarelui. Echipajul de cabină era zâmbitor, la bord atmosfera era caldă și primitoare, iar oamenii binedispuși. Aproape ca-ntr-o poveste frumoasă. Până când, din difuzoare un piuit îngrozitor ne-a săgetat urechile. Am tresărit toți, ca fulgerați de-un trăsnet.


Dată la maxim, comunicația a început să ne servească, dureros, microfonie după microfonie. Vocea acroșa înfiorător și așteptam cu toții, dintr-o clipă în alta, o minune. N-a apărut.

Îmi pare rău pentru toate informațiile, cred importante, pe care le-am ratat. Îmi pare rău pentru toate instrucțiunile de zbor, probabil esențiale, pe care nu le-am auzit. Ne-am fost imposibil să rezistăm în fața volumului nemilos. A trebuit pur și simplu să ne îndesam cu toții degetele adânc în urechi.

Am tot respectul (și chiar aprecierea) pentru compania Tarom, cu care zbor în mod regulat și fericit, atât intern cât și extern. Dar astazi mi-a adus aminte de volumul cu care urlă distorsionat manelele între blocuri.

Nu sunt în masură să dau indicații prețioase, dar cu un minim efort, ceva îmi spune, că e posibil să cobor și din aeronava Someș cu zâmbetul pe buze și cu nu sângele fierbându-mi în urechi.

Update: La cursa de întoarcere, cu aceeași aeronavă ATR 72, dar cu alt avion, Ialomița, comunicația a fost un vis. Deci, chiar se poate.

Foto via

Trebuie să fii nebun să speri că mai poți resuscita un compact pe care l-am ținut mai bine de jumătate de oră scufundat în Marea Egee, după ce i-am făcut deja și parastasul.


Dragoșul din imagine și-a pus însă ambiția. A tăbărât cu șurubelnița pe el, l-a făcut bucăți și-a început să-l curețe piesă cu piesă. Degeaba. După vreo două ore a acceptat și el că i-a sunat ceasul. Dar tot nu s-a lăsat.


A făcut mai întai rost de-un TZ10, tot adormit, care avea grupul optic făcut praf. S-a pus cu șurubelnița și pe el. Și-ntr-un final, minunea s-a produs. Din două aparate decedate, Dragoș a făcut unul viu. Dovada, mai jos.



Acum aștept cuminte ziua în care Dragoș se va încumeta să-mi transforme D90-ul într-un full frame.

P.S. Dragoș e Nikonist. Deci, cu atât mai mult, gestul lui e de apreciat. 🙂

Acum dacă tot am mărturisit aici că am cedat tentației și am ajuns să-mi înșel laptop-ul cu tableta, măcar să merg până la capăt cu dezvăluirile.


Am intrat începand de azi într-o adevarată competiție cu Cabral, Oana Cuzino, Roxana Ciuhulescu și Cristi Leonte, toți utilizatori de Galaxy Tab.

Samsung organizează un concurs pentru dezvoltatorii de aplicații Android, iar noi trebuie să venim cu ideile pe care ei să le pună în practică.

Nu știu ce idei au competitorii mei, dar eu m-am gândit să împart plăcutul cu utilul, dacă tot mi s-a oferit ocazia. Așa ca aș propune dezvoltarea următoarei aplicații. Un fel de feed (numai bun pentru documentarea ApropoTV) care să caute pe sursele stabilite de mine cele mai noi informații, după un cuvânt cheie.

Credeți că am vreo șansă să ajut un dezvoltator să câștige concursul cu ideea asta sau mai bine să-i pregătesc de pe acum un tricou cu mesaj dedicat, drept consolare?

Să fim serioși, când am intrat eu în televiziune habar n-aveam cu ce se mănâncă meseria asta. Aveam cel mult impresii. Mi-aduc aminte că am avut decența să-l refuz politicos atunci când mi-a propus prima oară să vin în emisiunea lui, cu niște inserturi legate de muzică. Nu voiam nici să părăsesc radioul, nici să-i compromit cele câteva minute de emisie în care urma să apar.

Până la urmă, într-un moment de rătăcire, am cedat. M-am trezit ca și când m-ar fi aruncat cineva în mijlocului lacului, fără să știu să inot. Aveam doua șanse. Să încep să urlu sau să stau cu ochii lipiți de Maestru, urmărindu-i atent fiecare gest. Am ales-o pe cea de-a doua.


A fost norocul și ghinionul meu în același timp. Numai un norocos ca mine putea avea șansa să învețe atât de mult de la un Maestru ca el. Și tot numai un ghinionist ca mine putea fi pus în situația de a prelua emisiuni de la un Maestru ca el, oferindu-i publicului ocazia nefericită de a face comparație. Nefericită pentru mine, vreau să spun.

L-am studiat cu multă atenție pe Florin Călinescu. Și din fața televizorului și din culisele emisiunilor lui, unde mergeam cât de des puteam. Am furat meserie de la el poate mai bine decât au escrocat alții bugetul statului. Mă rog, am furat e un fel a spune, căci el mi-a lăsat mereu deschis seiful cu secrete.

Dupa 20 de ani de media, eu continuu să învăț, desi el pare că s-a cam plictisit să-mi tot predea. Important pentru mine e c-am apucat să-i mulțumesc chiar de mai multe ori. Și-n public și-n particular.

Cum aș putea să-l uit? L-am auzit prima oară la Radio Nova 22 (ce vremuri) și-am fost pur și simplu fascinat. De timbrul lui, de ce spunea, de cum spunea ce spunea.

L-am întâlnit față-n față într-o emisie comună Fun Radio, Radio Contact, Nova 22, în 1990. Un triplex susținut din studioul celor din urmă, de departe cel mai bine dotat. Era și el acolo. Pentru mine, cea mai impunătoare prezență.


Bose Ovidiu Paștina. Când am ajuns să lucrăm în același post de radio, și-a aruncat un ochi în lada mea cu discurile pentru emisie. (Poate e bine să precizez că pe vremea aia, noi alegeam muzica, nu un blestemat de soft.) Am așteptat cu emoție verdictul lui. A venit imediat. Niște vome.

I-am studiat preferințele muzicale până în cele mai mici detalii. Fără să i-o spun, evident. Am început să ascult cu atenție tot ce-i plăcea. Treceam de fiecare dată alegerile mele prin filtrul lui, în așteptarea celor mai mici confirmări.

Datorită lui, am început să fac diferența între muzică si zgomot. Datorită lui, am început să alerg cu disperare după dicție, după inflexiuni ale vocii, după o construcție foarte atenta a frazelor.

Mă fermeca tot ceea ce ținea de felul lui de-a fi. Cum vorbea, cum se îmbrăca, cât de ordonat era, cum își picta cu o caligrafie impecabilă listele casetelor și mai apoi ale mini-disc-urilor.

Dincolo de influența lui în ceea ce privește gusturile mele muzicale, Bose a fost pentru mine un model. În televiziune mi-a fost regizor, în evenimente corporate, producător, în viața de familie, exemplu.

După 20 de ani de media, eu continuu să învăț, iar el continua să-mi predea. Tot fără să știe. Ce-mi pare rău, e că între timp a plecat dintre noi și n-am apucat să i-o spun.

Foto via Braduț