Am avut ocazia să-l văd live acum 6 ani. Avea pe atunci 83 de ani și asta a făcut ca întâlnirea să fie cu atât mai emoționantă. A fost mare dintotdeauna. Unii sunt de părere c-a fost cel mai mare. Mi s-a părut întotdeauna irelevantă poziționarea într-un clasament, cât timp vorbim de un chitarist unic. The King of the Blues.
Pănă se adună oamenii, e o liniște în oraș de te-apucă depresia. Doar bicicletele ce mai zburdă în stânga și-n dreapta, dar mai mult central. În rest vreo două străzi mai animate de prezența unor cârciumioare extrem de șic și câteva pietonale, pe care n-ai ce căuta dacă n-ai dat în patima shoppingului. Dar măreția lui Ahoy Center, chiar și în așteptarea valului, te previne cumva cu privire la dimensiunea lui North Sea Jazz Festival. Probabil cel mai mare festival de jazz din lume.
Nu face un secret din faptul că s-a lăsat inspirat de Duke Ellington și Thelonious Monk și, în general, de pianiștii și compozitorii care nu doar cântă, ci fac lucruri. Cum nici eu nu fac acum un secret din poziția sa privilegiată de profesor la Harvard și proaspăt deținător al unui MacArthur Fellowship sau genius grant, cum i se mai spune. Chicago Tribune nu crede că exagerează atunci când spune că nimeni în jazz nu sună ca Iyer, cu excepția lui Iyer însuși. La București, Vijay Iyer vine într-o folrmulă de trio, alături de Marcus Gilmore – tobe și Stephan Crump – bass.
În cam aceeași ordine de idei, când începi să studiezi pianul la vârsta de 3 ani, nu mai miră pe nimeni că pe la 13 începi deja să apari prin festivaluri de jazz. Nu simt nevoia să mă pronunț acum în privința virtuzității lui sau a profundului simț al compoziției. Prefer să vă invit să v-aruncați un ochi, mai jos. Cu precizarea că la Sala Radio va prezenta cel mai recent album al său, Shadow Theater, în formula de Quintet, alături de Areni Agbabian – voce, Charles Altura – chitara, Sam Minaie – bass și Arthur Hnatek – tobe.
Puțini am fost, puțini am rămas. Cu atât mai mult, deci, ar merita să strângem mai bine rândurile, ca să nu ne pierdem. Până la urmă sunt doar patru zile, care trec din ce în ce mai repede. Același loc minunat (Grădina de vară Green Hours), aceeași atmosferă unică, relaxata și boemă, aceeași bere care respectă bunul gust. Pe scurt, un nou Festival de Jazz, pentru care Voicu Rădescu merită respectat, pupat pe frunte și cinstit cum se cuvine.
Știu că viața mea pare numai lapte și miere, ceea ce evident n-are nicio legătură cu realitatea. Fac și eu același slalom printre dezamagiri, invitați care m-anunță cu 2 ore înainte de filmare că nu mai pot veni, piedici și trânte, nervi în trafic, castane pe care alții le aruncă-n foc și eu trebuie să le scot, un ceas care sună în fiecare dimineață mult prea devreme, telefoane non-stop cu teme și rugăminți și, în general, tot ceea ce condimentează o viața absolut normală. Tocmai de aceea, din când în când, mă tratez. Ca să nu mă lase nervii.
E chiar genul de terapie la care apelez constant. De data asta, după cum se poate constata, e chiar o terapie de grup, organizata de Vlad Popescu împreună cu Radio România Cultural și Formaţiile Muzicale Radio, în parteneriat cu Teatrul ACT.
Pe 14 mai, George Natsis, pian, Adrian Mircea Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie şi invitatul lor Sebastian Burneci, trompetă, propun o chimizare a timbrului big bandului de altădată, reansamblându-l sonor în prezentul „jazzy” sub forma „Songs of great conductors”. De la muzicile fine, patinate ale lui Jimmy Dorsey, Cab Calloway, Fletcher Henderson, Artie Shaw, Glenn Miller, Paul Whiteman sau Benny Goodman, până la rafinamentul artei lui Duke Ellington ori Count Basie.
Acest tratament se poate administra fără prescripţie medicală.
