Am avut ocazia să-l văd live acum 6 ani. Avea pe atunci 83 de ani și asta a făcut ca întâlnirea să fie cu atât mai emoționantă. A fost mare dintotdeauna. Unii sunt de părere c-a fost cel mai mare. Mi s-a părut întotdeauna irelevantă poziționarea într-un clasament, cât timp vorbim de un chitarist unic. The King of the Blues.

După ultimul bis, asistentul i-a adus paltonul și pălăria pe scenă, iar BB s-a îmbrăcat cu aceeași eleganță cu care cântase timp de aproape două ore. S-a înclinat, a mulțumit respectuos încă o dată publicului și în acordurile band-ului său, acoperit de aplauze, a părăsit demn scena. Am avut atunci un nod în gât și sentimentul că mă despart de un om pe care n-o să-l mai văd niciodată.

M-am înșelat. Câtiva ani mai târziu, l-am regăsit la Rotterdam, pe scena festivalului de jazz, la fel de mare și elegant. Îl bănuiesc că a cântat pănă-n ultima zi. 14 mai 2015. Când Dumnezeu a hotărât că BB ne-a dăruit suficient și că se poate, în sfârșit, odihni și el. De ieri începând, Lucille, celebra lui chitară a rămas singură. Iar noi cu siguranță mult mai triști.

Dumnezeu să te odihnească, BB King.