Pănă se adună oamenii, e o liniște în oraș de te-apucă depresia. Doar bicicletele ce mai zburdă în stânga și-n dreapta, dar mai mult central. În rest vreo două străzi mai animate de prezența unor cârciumioare extrem de șic și câteva pietonale, pe care n-ai ce căuta dacă n-ai dat în patima shoppingului. Dar măreția lui Ahoy Center, chiar și în așteptarea valului, te previne cumva cu privire la dimensiunea lui North Sea Jazz Festival. Probabil cel mai mare festival de jazz din lume.

În cel de-al doilea week-end din Iulie, vineri, la 4:30pm se schimbă complet placa. Tot Rotterdam-ul începe să miroasă a jazz proaspăt, te ciocnești de muzicieni uriași la tot pasul și, practic, timpul începe să curgă într-un cu totul alt ritm. Cât despre spațiu, nu cred că e nevoie să mai insist. E greu să-l mai găsești liber, când sold-out înseamnă de fapt 75.000 de vizitatori, în 3 zile.

Scena asta mică de mai jos te întâmpină la ieșirea din metrou. Ai fi tentat să treci repede peste ea, dacă nu te-ar lovi fix în moalele capulului nivelul la care se cântă până și-aici. Absolut întâmplător aceiasi muzicieni urcă 2 ore mai târziu pe-o altă scenă (una din cele 15, ale festivalului) alături de Christian McBride Big Band, dar asta nu mă mai surprinde de mult. North Sea Jazz e super-premium din orice unghi l-ai privi sau doar asculta.

Am văzut și anul ăsta nume mari și foarte mari (Brad Mehldau & Mark Guiliana, Perez Patitucci Blade Trio, Kenny Garrett Quartet, Dave Holland Prism, Chucho Valdes & The Afro-Cuban Messengers) și-am descoperit, în săli mai mici dar pline de surprize, probabil viitoare nume mari și foarte mari (Derrick Hodge, The Ploctones, Alfredo Rodriguez).

Dar toate astea într-un ritm firesc, fără agitație, între două pahare de vin și-un curry thai, după o tură de backstage și o repriză de învârtit discuri single pe platane, cum se făcea odată, mai trăgându-mi sufletul într-o expoziție de artă modernă așezată strategic lângă Champagne Bar, mai încingând puțin palmele în fața unui band ambulant de suflători, cu tobe-n coadă.

Se cuvine să adaug că anul ăsta am însoțit oficial proiectul Balako, care deși în programul festivalului a figurat ca un act cubanezo-român, pe scenă a expus folclor autohton vechi, convertit în jazz, cu influențe latine, așa cum de altfel ne stă nouă cel mai bine. De urmărit. Cu atât mai mult cu cât, după cea de-a doua zi de cumetrie, grupul a revenit acasă, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

Da, ați ghicit. Finala World Cup 2014 m-a prins fix în cea de-a treia zi de festival. Așa c-a trebuit să ratez Christian McBride Trio, pentru a prinde în direct victoria prelungită a Germaniei. Mă rog, au mai fost și alții în situația mea, după cum se poate vedea mai jos, iar McBride a fost artist in residence, deci oricum a cântat în fiecare zi măcar într-o formulă, așa că nimeni n-a suferit prea tare. Sigur, cu excepția fanilor Argentinei, care beau și ei la final, dar parcă nu tocmai veseli.

Una peste alta, e clar că nimic nu mă mai poate vindeca acum, după ce-am înregistrat și cel de-al 8-lea an de prezența neîntreruptă la North Sea Jazz Festival, în Rotterdam. E ceva de vis tot ce se întâmplă acolo și e mai bine s-o spun eu deschis acum, ca să stiți ce diagnostic riscați în timp, dacă vă face cumva cu ochiul.