Ne-am împrietenit acum 2 ani, de sărbători. Știam de la alții că-și face bine treaba, așa c-am zis să merg pe mâna lui. Am făcut o alegere bună, aș zice, uitându-mă cu drag peste amintirile surprinse de ochiul lui aprig.

Nu mi-aș fi închipuit că o să-i simt lipsa. Cum nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să mă întristez privind ultima lui fotografie.


M-a servit impecabil zi de zi. Fiind compact, îl căram peste tot cu mine. Cu vreo doua, trei excepții, toate pozele de pe blog-ul ăsta au fost făcute cu el. Până în ziua în care pompa de apa de pe barca unui foarte bun prieten s-a oprit fără să ne anunțe. Ăsta a fost destinul lui. Să se afle unde nu trebuie într-o zi cu vant de 5 grade Beaufort.

Nu știu câtă apă a înghițit. Când mi-am adus aminte de el, era deja prea târziu. Apa sărată îi atacase deja toate zonele sensibile. Ca printr-un noroc, card-ul de memorie și-a revenit după 5 zile și așa am reușit să recuperz absout toate fotografiile. El însă a închis ochii pentru totdeauna.


Ramâi cu bine, prietene TZ7. Eu și D90-ul meu o să ne amintim cu drag de tine și de eforturile tale de-a ne emoționa, cu lentila ta Leica, în ciuda senzorului mic.

P.S. Dacă aveți sugestii pertinente în ceea ce privește un înlocuitor superior, dar tot compact, sunt gata să primesc un sfat bun.

Mă întreb și eu. Dacă văcuțele astea de mai sus pasc de capul lor, la peste 2500 de metri altitudine, respirând aer curat și hrănindu-se cu iarba dată de Dumnezeu, udată doar cu ploaia de la Dumnezeu, iar astea aliniate de mai jos așteaptă să primească mai știu eu ce-or primi, sub un acoperiș luminat cu neoane din alea frumoase, care dintre ele or fi mai fericite și-or da laptele crud mai bun?


Ahahahahahaha! Normal că nu mă întreb. Voiam doar sa mă mai bucur puțin de peisajul ăsta feeric. De jos, firește.


Foto 2 via

Întrebare:
Care este diferența dintre o apă plata și două fresh-uri de portocale + o cafea?

Răspuns:
București. Aeroportul Henri Coandă. Un sandwich și o apă plată. Total: 12 euro.
Amsterdam. Aeroportul Schipol. Un sandwich, două fresh-uri de portocale și o cafea. Total: 12 euro

Nu știu dacă am intrat în Europa. Dar sigur suntem deasupra Olandei.

Într-o stație de metrou, am început să vând ziare acum mai bine de 20 de ani. Aș zice c-a fost un început promițător. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Nu prea se mai vând ziare, dar metroul rămâne în continuare un loc ofertant. Mai ales dacă apar din senin RoBo, Valentin Paun și Titanii Funky Fresh.

Am vazut-o cu ochii mei, în week-end. Pe undeva am gasit-o neschimbată. Din fericire.


Sigur, poate vă întrebați unde-s oamenii? Contează mai puțin, aș zice, cât timp nu mi-a apărut în obiectiv niciun pet, odihnindu-se în iarbă.


N-am suferit din lipsa poluării, n-am suferit de liniște, n-am suferit fără curent, în general n-am suferit deloc. Ba, mai mult, am descoperit că, în Bucovina, până și batracienii o duc mai bine.


Aș vrea să precizez, că fotografia de mai sus îmi aparține, deși în excursia asta nevastă-mea a fost mult mai atentă la detalii, mergând până la a fotografia la firul ierbii.


Am privit cu multă atenție în zare. Nici urmă de oi aliniate în forma literelor Bucovina. Semn c-am fost înconjurați de prieteni și nu de demnitari.


Prin fotografia de mai jos țin să le mulțumesc în mod deosebit văcuțelor din imagine. La o stână non-turistică am gustat vreo 8 tipuri de brânză, fără nicio legătură cu ceea ce știam de prin magazine și cred că mare parte din merit le aparține.


Am băut apă din izvorul C7-Secu, de la Bucovina, după cum se poate citi pe fața soției mele. Zâmbetul de pe fața mea e îmbogățit cu un păhărel de pălincă, de la proprietarul stânei. Și uite așa, mi-a trecut provizoriu și durerea de măsea.


Sâmbăta seara am nimerit într-un banchet de clasa a 8-a, la Poiana Izvoarelor. În concluzie, dacă apar brusc pe Facebook poze cu mine, înconjurat de fete foarte tinere, să nu intrați în panică. Nu m-au confundat cu Mihai Petre.

Nici anul asta nu cred că ajung la TIFF și nici nu m-a rugat nimeni să pun umărul în vreun fel la comunicarea festivalului.



Dar asta nu mă împiedică deloc să mă bucur pentru tot ceea ce se întamplă acolo.

Vineri seara, în formula din fotografia de mai jos, ne-am reunit în prima ședintă de lucru. Ei cu pasiunea lor pentru dans, eu cu obsesia mea pentru organizare. Cred că e vina mea. Am început să vorbim despre ei și-am sfârșit prin a da cărțile pe față. E vorba despre cele care urmau să se lanseze a doua zi, la Bookfest.

De la stânga la dreapta, Hammer, Robo, un intrus, Lockid și Chillpop. Un mix de Titanii Funky Fresh și Dance Fiction Crew. M-am trezit cu ei la lansarea lui Adrian Georgescu, așa că le-am făcut cadou cartea. În două exemplare. Câte una pentru fiecare grup. Autografele și le-au luat singuri, chiar de la autor. Autorul n-a mai încăput în fotografie, în schimb și-a găsit locul la berea de după.


La umătoarea ședință, după ce așternem comentariile la Câteva sfârșituri de lume, sper să ne apucăm în sfârșit și de lucru. Mă rog, mie îmi vine mai ușor să vorbesc. Ei sunt cu lucrul, eu sunt doar cu ideile.

P.S. Cartea din fotografia de mai sus e cu titlu de prezentare. (Un product placement nereușit. Nu i se vede coperta.) Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

Am mușcat-o, trebuie să recunosc. Când mi-a dat cartea pentru prima oara, mi-a spus așa: “Sper să treci de primele 60 de pagini, care sunt ceva mai plictisitoare.” Când am ajuns la pagina 67, pe nerăsuflate, am înțeles și de ce.

“V-am avertizat. Puteați închide această carte de mult, pe când primele foi încă nu erau îndoite, iar muchiile nu li se înegriseră ușor, delimitându-se astfel clar de cealaltă zona, a necunoscutului. Acum e prea târziu….”

Adrian Georgescu, cunoscut unora mai mult din presă, e de părere că nu e scriitor, după cum chiar el declară în Adevărul. E doar un om care scrie. Un om care scrie cu un umor nebun, aș adăuga fără nici cea mai mică rezervă.

Mă abțin cu greu să nu citez din cartea sa de debut, Câteva sfârșituri de lume. E ca un film atât de bun, încât ți-e milă să-l povestești cuiva ca să nu-i strici plăcerea.

Autorul e atins în asememenea măsură de paranoia, încât și-a scris singur și cronicile de pe copertă. O spune Igor Kravciuk, un personaj. Asta mi-ar fi plăcut s-o scriu eu, atât de mult îmi place.

Sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, la Bookfest, voi fi inevitabil la standul editurii Humanitas, pentru a-i spune din suflet ce cred despre el și despre carte. Înca mă mai gândesc cum să-i mulțumesc lui Radu Paraschivescu că s-a gândit la mine, acum o săptămână, când mi-a lansat invitația.

Iar am prins o săptămâna din aia nebună. Știu ca plânge pagina alba după ceva proaspăt. Am material. Timp să scriu nu prea găsesc. Altfel, Cabral are deptate. Ca nu degeaba mi-a trimis un sms preventiv. “Mai scriem si noi cate ceva pe blog-ul ăla? Că-i pacat.”

Până mâine, când îmi trag sufletul, mai pe seară (alături de un sărbătorit prieten), eu zic să medităm puțin. Fundalul îl asigur eu, mai jos.