Tot mă întreabă lumea întruna, după ce am făcut doi băieți, dacă nu mă gândesc cumva și la o fată. Așa că am încercat să rezolv într-un fel sau altul chestiunea.:)
Are deja două luni de când a devenit a noastră. O cheamă Mercedes. B Klasse, după cum scrie în certificatul ei de naștere german.
Ținând cont de faptul că până și aia mici, în loc să fie geloși, o privesc din prima zi cu gingășie, aș zice că am făcut o alegere înțeleaptă.
P.S. “Fata” e cea din poză, pentru cine trece prea repede peste subtilitatea textului. 🙂
Browsing Category
Personal
Se mai întâmplă. Mai ales când ai copii mici. Nu m-am prins cum l-au aranjat, am văzut direct rezultatul. Știu, cioburile aduc fericire. Numai că de data asta n-au fost cioburi, ci doar un ecran crăpat bine. Așa încât, în loc de fericire, adio touch screen.
Am zis să-l repar, căci începusem să mă atașez de el, mai ales că mergea uns, dar când am aflat că înlocuirea ecranului înseamnă în cel mai fericit caz 220 de euro, m-am gândit că-i fac eu mai bine o înmormântare “pro bono” aici pe blog și de banii aia “le iau copiilor” altul nou. Dacă aveți sugestii, le primesc cu drag. Doar să coste ceva mai puțin reparația în caz de accident, căci nu mi-am propus să susțin de unul singur o întreagă industrie de componente.
Update: E vorba de un Nexus 7. Ca să elimin orice necunoscută.
10:15PM. Primesc mesaj de la Radu. Sunt în față. Take your time. Ținând cont că abia mă dădusem jos de pe-o scenă, am mai avut nevoie de vreo 10 minute. Cât să ies din black tie. Plăcile erau deja la el în mașină, așa că pe la 10:30PM am fixat cap compas Harghita Mădărași. Pe Instagram, Cosmin Tudoran tocmai se întreba dacă mai venim.
00:30AM. Vorba cântecului, e târziu și lumea doarme. Nu însă și Maxi. Care ne așteaptă-n prag, în centrul Brașovului. Adevărul e că Snow on fire, fără un MC de talia lui, ar fi precum boarder-ul începător fără cască de protecție. S-ar distra poate, dar la o trântă mai zdravănă așa l-ar apuca o tristețe…
04:30AM. Mulțumim viscolului care nu numai că s-a retras la timp din calea noastră, dar a fost atât de bun încât ne-a mai lăsat totuși o urmă suficientă încât să identificăm, prin beznă, cei 17 km de drumul forestier, care leagă Vlăhița de Paradis. Inutil să mai adaug că la ora aia, tot restul găștii visa deja la ceața care aștepta cuminte să se crape de ziuă.
10:30AM. Dezmeticit, cât de cât, după doar 4 ore de somn, încă nu-mi venea să cred ce-am ajuns să fac din pură pasiune pentru snowboard. Cum, mă rog, nici azi nu-mi vine să cred că, după doar o zi, am început să mă bucur, convins fiind că o să descopăr sentimentul ăsta, abia după a doua sută de căzături. Deci, Florin, omul care mi-a pus pentru prima oară snowboard-ul în picioare, a avut dreptate.
04:00PM. Am fost o mână de oameni. In fine, una largă, dacă pot să spun așa. Căci fiecare a încercat să mă ajute cu câte ceva. Popo m-a consiliat in primele viraje, Tudorel mi-a predat primul telescaun (altă mâncare de pește când în picioare ai o placă și nu niște skiuri), Pilaf m-a încurajat c-o bere Harghita, cât despre marele maestru Geza (în zbor, mai jos, în foto), ce-aș putea să mai spun, dacă între cele două manșe de sărituri, în loc să se odihnească, mi-a predat poate cea mai folositoare lecție de snowboard de până acum?
Acum 2 luni, când am fost împreună cu echipa Burn la Innsbruck, la Air & Style, mă întrebam când va veni ziua în care o să înlocuiesc clăparii cu boots. După ce-am ajuns acum 8 zile, să duc copiii dimineața la scoală si mai apoi să fug pentru 2 ore la Predeal, ca să mă dau pe placă, nu-mi mai rămâne decât să deschid o mare listă si să spun. Radu, Doru, Cristi, Sorina, Carmen, Tudorel, Flo, Popo, Geza, sunt bun de cinste. I ride.
Bună seara,
Suntem un cuplu tânăr și, după ce am terminat facultățile, ne-am apucat de un lucru total diferit față de ceea ce am învățat, de papioane și accesorii derivate din acestea… Asta pentru a ne prezenta.
Pe scurt, datorită faptului că vă apreciem cu adevarat familia, pe care o considerăm un exemplu, am dori să vă oferim un cadou, deoarece o poza pe care ați postat-o a reprezentat inspirația pentru realizarea unui set de papioane pentru tată si cei doi fii (poza în care ați construit acel puzzle cu Turnul Eiffel). De aceea, am fi onorați dacă ați accepta acest cadou!
Vă mulțumesc,
Andreea-Raluca Tudorache și Alexandru Caliman
P.S.: Acest mesaj nu are niciun fel de substrat publicitar, ci reprezintă doar un semn de apreciere față de dumneavoastră!
Dragii mei, vă asigur că am preluat întreaga emoție din spatele gestului vostru. Acum, dacă răspunsul meu va avea și urmările unui mesaj cu substrat publicitar, sper doar să nu vă pună pe gânduri. Motivația n-o reprezintă cadoul primit, ci plăcerea de a-mi reaminti că oameni ca voi există și merită sprijiniți.
Doar pentru cei interesați, rezultatele muncii lor sunt aici.
Nici nu îndrăznesc să mă uit de când n-am mai apucat să scriu. Dacă wordpress-ul mi-a cerut să reintroduc parola, refuzând să mă mai recunoască, e clar. In concluzie, mai bine mai târziu decât niciodată.
E vorba de Steaua. Steaua de acum două săptămâni. Sigur, nu fac niciun secret din faptul că sunt unul dintre cei (poate 10?!) care încă susțin gașca nebună. Deși Liga 1 ține eventual de viitor, în prezent Sportul, după cum se știe, făcând furori în Liga a 2-a. M-am atașat de echipa asta de mic copil, când mi s-a părut nefiresc ca toți cei din clasă să țină numai cu Steaua, Dinamo, Rapid și Craiova.
Mi-aduc aminte c-au fost ani în care n-am ratat niciun meci acasă. Dar anii cu pricina au trecut de mult. Și odată cu ei a trecut și patima fotbalului. Am început să privesc cu aceeași relaxare toate echipele, până într-o zi în care nu le-am mai privit deloc. Era ziua în care spectacolul din teren era pur și simplu ridiculizat de cel al patronilor.
Uitasem, deci, cum e să mai ai emoție pe teren sau în fața televizorului la un meci de fotbal autohton. Meciul Stelei cu Ajax însă mi-a răscolit serios amintirile. Ne-am readunat în gașcă, am trăit fiecare clipă și ne-am bucurat din nou de fotbal. Am făcut-o la fel și-n meciul tur cu Chelsea. Și m-am bucurat din nou. A venit însă returul și englezii au fost cei care s-au bucurat mai mult. Poate pentru c-au crezut mai mult ca noi, în victorie?
Nu știu și nici n-am chef de polemică acum. Eu sigur am câștigat, de vreme ce am redescoperit plăcerea de-a mă uita din nou, cu pasiune la un meci de fotbal autohton. Iar meritul e, decamdata, al Stelei. Sper s-o mai facă și alții. Până una alta, însă, așa cum am fost educat să spun atunci când câștig ceva și nu-i meritul meu, mersi frumos, Steaua.
Surse foto: Mediafax, Gazeta de sud, Libertatea, Sportul Studentesc.
Doamnelor și domnilor, să-i mulțumim printr-un rând de aplauze lui 2012, pentru că ne-a dat totuși ocazia să-l privim râzând cum se pregătește să lase loc unui 2013, sper din tot sufletul, mai bun.
Cu această ocazie, în limita stocului disponibil, vă urez inevitabil La mulți ani!
P.S. Fotografia e desprinsă din mijlocul petrecerii de final de sezon a echipei ApropoTV, deci vă rog să scuzați deranjul din jur care n-a putut fi cenzurat prin tradiționalul procedeu crop picture.
Acum mai bine de un an, când am cântat pentru prima oară alaturi de Horia Brenciu, pentru o cauză nobilă, am ținut să elimin din start orice bănuială. Drept urmare, la finalul reprezentației am anunțat că mă retrag din cariera muzicală înainte de-a o începe vreodată.
Pe 30 noiembrie, în plin spectacol My Way, cu Horia Brenciu, la Sala Palatului, am comis-o din nou. Dacă o să merg în continuare pe linia asta, mult nu mai am până la un Farewell Tour.
P.S. Mulțumiri sincere muzicienilor de mare clasa, din HB Orchestra Big Band, care m-au pus într-o lumină extrem de favorabilă. Și, evident, îi mulțumesc lui Horia, pentru că mi-a dat ocazia să cânt cu casa închisă fără a fi nici măcar pe afiș. 🙂 Old Mackie’s back in town.
O întrebare complexă la care încearcă să răspundă simplu Dan Teodorescu. Orice asemănare cu personaje și fapte reale este pur întâmplătoare.
Era vara lui 1991. Am intrat în biroul lui improvizat într-un apartament de la etajul 4 al hotelului Forum. M-a luat direct. Am auzit că vrei să lucrezi cu noi. Ce știi să faci? Cred că știu să pun muzică. Păi, ia să vedem… Cum îl chema pe basistul lui Hendrix? Am crezut că glumește și că i-a spus cineva înainte că mănânc Hendrix pe pâine. Dar, cum îl întâlneam prima oară am zis să răspund serios. Noel Redding. Perfect. De azi înainte ești al meu.
Tot în ’91 am început și facultatea. Intrasem la matematică, din pură pasiune. Eram convins că radioul e doar o opțiune inteligentă de a-mi consuma altfel timpul liber. Lui nu i-am spus niciodată asta. Mai ales că, de prin anul al 3-lea am început să mă îndoiesc chiar și eu. Când îmi povestea în ședințele nocturne unde-o să ajung și ce-o să fac, mă gândeam că ori fabulează ori nu e în toate mințile. Mă uitam la el ca la un film SF. Când am avut însă niște ore la clase de-a 12-a și-am fost primit mai degraba ca DJ-ul de la ProFM și mai puțin ca profu’ care ne dă teză, am început să cad pe gânduri.
Mi-aduc aminte că-n primul an de ProFM mi-a cerut să-mi pregătesc cu grijă intervențiile, să mi le scriu pe hârtie. Așa c-am început să scriu. Mai intâi foarte prost. După ce-mi tot arunca textele la gunoi, am început să prind secretele. Mai târziu, am susținut în fața lui prima prezentare pentru un proiect din radio și mi-a rupt foile fără să le citească. A repetat gestul de încă vreo 3 ori, până m-a învățat și cum se face o prezentare. În primele luni de televiziune a fost, dacă nu singurul, în mod cert cel mai mare susținător al meu. A crezut în șansa mea, chiar împotriva convingerilor mele, care-mi spuneau că pot face orice, dar în niciun caz tv. Și-uite așa am juns să intru în cel de-al 22-lea an de când sunt al lui.
Mi-am amintit de-a lungul lui 2011 de oamenii care mi-au marcat cariera. De la Andrei Voiculescu și Bose Ovidiu Paștina, Dumnezeu să-l odihnească, până la Florin Călinescu. Deși încă de prin clasa a 9-a mă visam un bun și simpatic profesor de matematică, constat astăzi, cănd mă uit în urmă, că văd doar ProFM, Ora 7 Bună Dimineața, Te uiți și Câștigi, Dăruiești și Câștigi, Ministerul Comediei, Marcă Înregistrată, Românii au talent și, inevitabil, ApropoTV. Adică exact ce încerca el să-mi spună și nu-mi venea mie să cred.
Azi e ziua lui de naștere. În ce-l privește nu s-a schimbat nimic. După 21 de ani de media, el continuă să-mi predea, iar eu continuu să învăț. În ce mă privește însă, din ’91 până astăzi s-au schimbat cam multe. Și tot cam multe i se datoreză. La mulți ani, Adrian Sârbu.
S-a întâmplat. La Most Dateable Bloggers.
Am primit cele mai multe voturi. Așa cum am spus și la fața locului, e dovada ce mai clară că votanții mei au simțul umorului.
E ca și cum aș fi luat 10 la simularea pentru bacalaureat. Știu. Dar asta nu mă împiedică să mulțumesc frumos.
Cunoscută fiind starea mea civilă de aproape 8 ani, mă-ntreb doar cum să interpretez rezultatul. Să fie un premiu de consolare sau unul pentru întreaga cariera?
Poza de mai sus am împrumutat-o puțin de la Piticu.