Scriu cam rar din păcate, căci întotdeauna apare ceva și trebuie să-mi domolesc trăirile, pentru a le resuscita cu forța, când găsesc primele minute libere. Ca și în cazul de față, când deși am ieșit din Teatrul Act emoționat săptămâna trecută, abia acum apuc s-o spun.


Se întâmplă în fiecare a doua zi de miercuri din fiecare lună și, mă bucur s-o spun, e unul din semnele de normalitate pe care le vânez. De data asta a fost să fie Michel Petrucciani, în interpretarea trioului George Natsis, pian, Adrian Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie. O încântare de la un capăt la altul, fără discuție, cam ăsta fiind și nivelul maxim la care se poate cânta Petrucciani, cu forțe autohtone.


Mi-au plăcut în mod deosebit: echilibrul trio-ului, solo-urile, dar și disciplina lui Flautistu, balansul, atenția la detalii și, în general, arta cu care Vlad Popescu cântă (și nu bate) la baterie, ca să nu mai vorbesc de eleganța lui Natsis, care a avut de departe cea mai grea sarcină, aceea de a fi Petrucciani însuși, pentru 90 de minute. Aș mai remarca inspirația și talentul cu care Cristi Marica a găzduit, în calitate de povestitor, Years after Petrucciani.


Teatrul Act face un lucru minunat cu aceste seri de jazz. Atăt pentru public, cât și pentru muzicieni deopotrivă, pe termen lung. Prin alegerea foarte atentă a temelor și a playlist-ului, mi se pare prima ușă deschisă profesionist, cu drag, nu numai degustătorilor consacrați ai genului, ci mai ales celor care ar fi curioși să încerce un curent, pe care l-au privit poate cu rezerve, neștiind de unde să-l apuce și nici de ce ar merita s-o facă.

Pe scurt. Niște băieți s-au suit într-o zi pe bucată de lemn, suficient de lată cât să le încapă tălpile așezate de-a latul și-au luat-o ușor, pe dealul din fața casei, în jos. A fost atât de distractiv, c-au repetat experimentul și-au invitat și câțiva prieteni să încerce. Cam în aceleași vremuri, noi abia încheiasem cu succes colectivizarea, deschizând drum liber societății multilateral dezvoltate.


Au încercat mai apoi să intre pe pârtiile de schi, dar au fost dați imediat afară, pentru că erau altfel și păreau cam periculoși. Cam ăla a fost momentul în care noul sport a devenit cultură urbana “altfel”. Dacă schiorii își asorteză costmul până și cu clăparii, ei au grijă să pună cât mai multe culori la un loc, iar dacă schiorii poarta costume mulate, ale lor o sa fie cât mai largi. Și dacă tot n-au voie pe pârtii, o să se dea în afara lor. Și-așa o să simtă cu adevărat liberi.


Pentru c-a pierdut lotul de schi, din pricina unui accident de mașină, un tânăr student la Universitatea din New York s-a hotărât să încerce să ducă puțin mai departe joaca de-a datul pe placă, așa că s-a suit pe ea și-a început s-o modifice din mers. Când a fost în sfârșit mulțumit de rezultat și-a scris numele pe snowboard și așa s-a născut brandul Burton. De la aventură la corporație n-a mai fost decât un pas. Absolvent de studii economice fiind, Jake l-a făcut repede.


La povestea asta, pe care-o văzusem în detaliu c-o seară înainte la Cineplexul din Innsbruck, mă gândeam în timp ce priveam mai bine de 10.000 de suflete, care ar fi în stare să-și cumpere azi și periuțe de dinți, pe care scrie Burton.


Adevărul că e povestea snowboardului e cel puțin la fel de fascinantă precum sportul în sine. Când vezi niște “nebuni” cum se dau peste cap, se învârt în jurul tuturor axelor până te amețesc și aterizează ca niște pisici, parcă în glumă, îți vine să-ți notezi toate detaliile pe-o hârtie, doar doar echipamentul o fi marele secret.


Realmente unică a fost experiența pe care am trăit-o timp de 3 zile, alături de echipa Burn, la cea de-a 20-a ediție a Air & Style, de pe Bergisel Stadium din Innsbruck. 30 de ani am fost convins că n-o să înlocuiesc niciodată schiurile. Cred că e suficient. La 40 de ani, oricine merită un nou început.


N-o să sar în prăpăstii precum Gigi Ruf, dar o să mă bucur uitându-mă la ai noștri Kinda Geza și Tudor Cristea cum o fac relaxați, de parcă s-ar destinde, la un pahar de radler.


Și, în mod cert, o să dau de băut în ziua în care o să-mi iasă prima coborâre fără trânte.


P.S. Filmul “We ride / The story of snowboard” o să fie în curând disponibil on-line. O să-l recomand la momentul oportun, căci merită.

Ca un fost înotător serios care continuă să înainteze cu o ambiție dezarmantă împotriva curentului, Voicu Rădescu trage mai departe cultura după el, aducând-o mai nou și pe terasa acoperită a bazinului de înot și polo Dinamo, din incinta complexului sportiv cu acelasi nume.

Ca să fie limpede pentru toată lumea despre ce-i vorba, locația se intitulează simplu Green Hours 2 și, firesc, va fi al doilea punct de producere, prezentare și diseminare a muzicii și a teatrului contemporan, a artelor vii, îndrăznețe, în mișcare.


Echipa Green nu renunță la spațiul din Calea Victoriei nr. 120, care în perioada următoare rămane în continuare la dispoziția artiștilor, avînd loc în acest moment repetiții pentru două premiere care vor ieși la începutul anului.

Primele două spectacole la Green Hour 2:
Sâmbătă 15 decembrie, Confesiunile unui câine.
Duminică 16 decembrie, Aleea Cosmonauților (anii ’60), cu Nadia Trohin (voce), Mircea Tiberian (pian) & Cătălin Milea (saxofon), cărora li se vor alătura studenți de la Conservator. Ceea ce înseamnă că se lasă probabil cu primul jam session din Green Hours 2!

Încă o dovadă că nimic nu se pierde, ci doar totul se extinde.
Pentru mai multe detalii, intrați aici sau aici.