Scriu cam rar din păcate, căci întotdeauna apare ceva și trebuie să-mi domolesc trăirile, pentru a le resuscita cu forța, când găsesc primele minute libere. Ca și în cazul de față, când deși am ieșit din Teatrul Act emoționat săptămâna trecută, abia acum apuc s-o spun.


Se întâmplă în fiecare a doua zi de miercuri din fiecare lună și, mă bucur s-o spun, e unul din semnele de normalitate pe care le vânez. De data asta a fost să fie Michel Petrucciani, în interpretarea trioului George Natsis, pian, Adrian Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie. O încântare de la un capăt la altul, fără discuție, cam ăsta fiind și nivelul maxim la care se poate cânta Petrucciani, cu forțe autohtone.


Mi-au plăcut în mod deosebit: echilibrul trio-ului, solo-urile, dar și disciplina lui Flautistu, balansul, atenția la detalii și, în general, arta cu care Vlad Popescu cântă (și nu bate) la baterie, ca să nu mai vorbesc de eleganța lui Natsis, care a avut de departe cea mai grea sarcină, aceea de a fi Petrucciani însuși, pentru 90 de minute. Aș mai remarca inspirația și talentul cu care Cristi Marica a găzduit, în calitate de povestitor, Years after Petrucciani.


Teatrul Act face un lucru minunat cu aceste seri de jazz. Atăt pentru public, cât și pentru muzicieni deopotrivă, pe termen lung. Prin alegerea foarte atentă a temelor și a playlist-ului, mi se pare prima ușă deschisă profesionist, cu drag, nu numai degustătorilor consacrați ai genului, ci mai ales celor care ar fi curioși să încerce un curent, pe care l-au privit poate cu rezerve, neștiind de unde să-l apuce și nici de ce ar merita s-o facă.