Ne-am împrietenit acum 2 ani, de sărbători. Știam de la alții că-și face bine treaba, așa c-am zis să merg pe mâna lui. Am făcut o alegere bună, aș zice, uitându-mă cu drag peste amintirile surprinse de ochiul lui aprig.

Nu mi-aș fi închipuit că o să-i simt lipsa. Cum nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să mă întristez privind ultima lui fotografie.


M-a servit impecabil zi de zi. Fiind compact, îl căram peste tot cu mine. Cu vreo doua, trei excepții, toate pozele de pe blog-ul ăsta au fost făcute cu el. Până în ziua în care pompa de apa de pe barca unui foarte bun prieten s-a oprit fără să ne anunțe. Ăsta a fost destinul lui. Să se afle unde nu trebuie într-o zi cu vant de 5 grade Beaufort.

Nu știu câtă apă a înghițit. Când mi-am adus aminte de el, era deja prea târziu. Apa sărată îi atacase deja toate zonele sensibile. Ca printr-un noroc, card-ul de memorie și-a revenit după 5 zile și așa am reușit să recuperz absout toate fotografiile. El însă a închis ochii pentru totdeauna.


Ramâi cu bine, prietene TZ7. Eu și D90-ul meu o să ne amintim cu drag de tine și de eforturile tale de-a ne emoționa, cu lentila ta Leica, în ciuda senzorului mic.

P.S. Dacă aveți sugestii pertinente în ceea ce privește un înlocuitor superior, dar tot compact, sunt gata să primesc un sfat bun.