Aș enumera doar atât: Statele Unite ale Americii, Canada, Finalnda, Suedia, Norvegia, Austria, Germania, Franța, Italia, Elveția. În total, 10 țări. Pentru care, deloc întâmplător, snowboardul înseamnă ceva. Ceva mai mult chiar decât înseamnă pentru noi fotbalul.

Dacă fiecare dintre aceste 10 forțe ar avea doar câte 4 atleți de top, mă întreb doar cât de dificil ar fi să dai unul dintre ei la o parte, pentru a te clasa în primii 40 din lume? Căci numai astfel poți ajunge la Olimpiadă.

A încercat imposibilul. Kinda Geza. Cum snowboard-ul era oricum viața lui, ce-avea de pierdut?

Am fost cucerit de talentul și atitudinea lui. În aceeași situație au mai fost și alții. Din fericire, printre ei, sponsori și susținători. Începând cu Federația Română de Schi-Biatlon, Primăria Miercurea Ciuc sau Consiliul Județean Harghita și terminând cu Burn sau Burton. La mulțumirile lui Geza, adaug și eu admirația publică pentru gestul lor, firesc de altfel.

N-a avut antrenor, n-a avut medic, n-a avut asistenți. A umblat de unul singur prin lume, în încercarea de-a strânge puncte. Pentru ca atât i-a permis bugetul pe care a reușit să-l adune. De-aici i s-a tras și porecla. The Lonely Rider.

Nu l-am auzit să se plângă niciodată. Nici din cauza diferenței de fus orar, nici din cauza celor 60kg de bagaj, nici din cauza accidentelor. A crezut până în ultima clipă în șansa lui și-a mers cu fruntea sus până la capăt.

N-a fost să fie de data asta. Încercarea însă a meritat toți banii. Pentru că datorită ei, snowboardul a devenit pentru prima oară un subiect în România. La televiziune, în presa scrisă sau pe net. Iar ăsta mi se pare, de departe, cel mai mare câștig.

De-aia mi-am și permis să spun în numele celor mulți care gândesc ca mine, mulțumim, Geza!