Până la urmă nu e nimic ieșit din comun. În viața fiecăruia dintre noi vine un moment în care mai trebuie să dai și cu capul de prag, ca să descoperi ce-nseamnă cu adevarat măsura. Cât timp nu devine un obicei care se tot repetă în zadar, aș îndrăzni să spun că e poate una dintre cele mai bune lecții.
Nu știu dacă ați simțit vreodată acel fior unic. Privești cu emoție banda rulantă, îi invidiezi de-a dreptul pe cei care, zâmbind, se reped să-și ridice bagajul și… al tău nu mai apare deloc. E acea senzație sublimă pe care o trăiești doar atunci când banda se oprește și, după câteva secunde de blocaj, te întrebi tu cu ce-ai greșit de meriți o asemenea pedeapsă?
Singura consolare? Tuturor li se întâmplă cel puțin o dată în viață. Din fericire, lui Bogdan i s-a întâmplat în calitate de câștigător al competiției “Legendary Travelers Wanted”. Ținând cont că la mijloc e mâna lui Heineken, e la fel de limpede precum berea că ăsta-i doar începutul.
De ce nu mă surprinde că după 3 săptămâni de căutări, printre cei 2200 de pretendenți la titlul de Legendary Traveler, Heineken l-a desemnat câștigător pe Bogdan Dăscălescu (26 de primăveri, pe muchie), absolut întâmplător, pe deasupra, și blogger? În fond, în fiecare dintre noi zace un mic blogger, poate doar nedescoperit încă. Ca să fie limpede, ca berea, pentru toată lumea. Aventura lui abia de-acum încolo începe, deci ar fi bine să-și ia notițe, urmărind cu atenție ce-au pățit până acum alții.
Acum să vedem cine îndrăznește, dacă într-adevăr poftește. Începând de ieri, e oficial. Heineken® caută călătorul legendar al blogosferei românești, capabil să se adapteze oricărei situații. Drept urmare, cine chiar vrea să trăiască o experiență unică și să pornească într-o călătorie inedită, să facă bine și să răspundă provocarii, după ce în prealabil studiază cu atenție regulamentul campaniei, aici.
Ce-i așteaptă pe cei cu adevărat curajoși? O spune deschis comunicatul. O călătorie legendară, inovatoare, progresistă și un premiu cum numai Heineken® știe sa ofere: UN SPACE TRAINING.
Ca să vă faceți o idee despre ce-i vorba, vă puteți arunca un ochi peste cea de-a doua serie Dropped, parte din campania The Voyage, care își propune să descopere ce fac oamenii atunci când sunt scoși din cotidian și abandonați în marele necunoscut, având la îndemână doar câteva lucruri utile pentru a găsi drumul spre casă.
Am trăit-o deja pe pielea mea, după cum am povestit chiar aici, deci îmi pot imagina ce v-așteaptă. Mă rog, îmi pot imagina presupune o sensibilă exagerare din partea mea, căci niciodată nu-ți poți imagina până unde poate merge o veritabilă Heineken Experience.
Oficial vorbind, The Voyage își propune să descopere călătorul român legendar, capabil să se adapteze oricăror situații neașteptate. Fiind vorba de situații neașteptate, înclin să cred că Heineken s-a gândit chiar la noi când a creat campania asta, dacă mă gândesc puțin la… viața noastră de zi cu zi.
O singură precizare m-aș grăbi să fac. Arde, frați călători!!! Căci numai azi nu-i mâine, deci dacă vă simțiți apți combatanți pe timp de pace, năvăliți degrabă aici și înscrieți-vă, până nu e prea târziu. Căci 29 iunie este ultima zi.
O spun sincer, după ce-am trecut prin aventura Road to Wembley. Orice Heineken Experience e minunată și povestită, dar trăită e ceva ce fiecare dintre noi ar merita măcar o dată în viață.
Când sună ceasul la 7 dimineața și-n tur a fost 4-0 pentru Bayern, tot ce poți spera e să mai prinzi avionul și, eventual, să vezi un meci frumos, demn de o semifinală de Liga Campionilor. Ce-i cert, e că la ora 12, eram deja în Princesa Sofia, la o aruncătură de bâț de Camp Nou, în echipă completă. 11 jucători de câmp, atent supervizați de Gemma, până la ora respectivă, singura prezența feminină din cadrul lotului.
Cum până la debutul oficial al partidei mai erau 8 ore, gazdelele noastre ne-au propus un scurt program artistic. Citez din program: Official Lunch, Guided tour of Barcelona, Beer testing session, Visit three of Heineken’s key concept bars in Barcelona & entertainment. Încălzirea fiind făcută, nu s-a opus nimeni. Dimpotrivă.
Mi s-a părut puțin ciudat când am vazut c-am trecut cu autocarul pe lângă aeroport, părăsind orașul, dar m-am liniștit gândidu-mă că începem probabil cu degustarea. Începusem să fac glume pe tema asta, când brusc, în mijlocul câmpului, autocarul nostru a început să scoată un fum îngrozitor. Am tâșnit cu toții afară din el, în timp ce ghidul își cerea scuze, asigurându-ne că în scurt timp, agenția va trimite o altă mașină și că totul va continua, conform planului.
După vreo 5 minute, apare într-adevăr o mașină, iar ghidul, nici una nici două, sare în fața ei, făcând semne disperate, în timp ce striga, Stop, Stop! N-am apucat să mai zic nimic, pentru că noul bus părea desprins dintr-un film cu nebuni. Cum nebunii însă păreau extrem de prietenoși, iar noi suficient de singuri în câmp, am zis că merită încercat. Așa că, într-un minut, am bătut palma.
În autocar, după cum se poate constata, a început o cumetrie generalizată, în toată regula. Claie peste grămadă, printre baloane și confetti, trebuie să recunosc că n-am suferit câtuși de puțin. Aproape că și uitasem de ce-am venit.
Mă rog, când ne era lumea mai dragă și mai aveam puțin până la prima destinație sigură, ne-am trezit cu două echipaje de poliție, care au tras imediat bus-ul în care ne aflam pe dreapta. A urmat un dialog aprins în limba spaniolă, din care am reținut doar esențialul. Bus-ul n-avea acte. Prin urmare, am fost coborâți imediat, pentru un control amănunțit.
Poate am omis să precizez. Toate actele noastre rămăseseră în mapa Gemmei, care ne-a asigurat că-i mai bine așa, ca să n-avem grija lor. Am primit, pe șest, un atestat de preot, cu care mi s-a sugerat să mă legitimez, atunci când va imi va veni rândul și, în general, să stau calm, pentru că, de regulă, polițiștii nu prea citesc cu atenție.
Nu mai insisit cu detaliile, una peste alta, ne-au arestat pe toți, invitându-ne respectuos la secție. Acum, pas de-i convinge pe polițiști că noi n-avem niciun amestec și că totul e doar o întâmplare. (Nefericită, dar, de fapt, fericită, după cum se putea citi pe fețele noastre).
Părea că totul s-a sfârșit când polițiștii ne-au propus un troc. Dacă tot am venit pentru meci, să ne jucăm libertatea la penalty-uri. Câte cinci lovituri de căciulă. Cine înscrie, e liber. Cine nu, nu. Mai jos, după cum se poate observa, mi-am luat în serios rolul de eliberator.
Liberi, deci, am pornit spre prima terasă de pe plajă, să sărborim ceea ce se dovedise a fi de fapt The Heineken Experience. Mai ales că, într-un final, gazdele ne-au asigurat că asta a fost.
Mi s-a părut puțin ciudat că, imediat după terasă, părea să aibă loc o nuntă în aer liber, dar m-am gândit că-n ziua unui meci mare, orice e posibil. Foarte agitat părea tatăl miresei, care urla la un telefon, că nu-i admisibil ca preotul să-l anunțe cu 5 minute înainte, că nu mai poate ajunge, când are deja toți invitații pregătiți pentru marele eveniment. În momentul ăla mi-a fost limpede. Clipa în care, pe baza atestatului proaspăt primit, urma să oficiez căsătoria nu putea fi foarte departe.
A urmat o petrecere memorabilă, în care singura mea grijă, în calitate de “părinte”, a fost să consum responsabil entertainment. Ca să dau un exemplu bun tinerilor căsătoriți.
Ca niște adevărați zei ai mării, am părăsit petrecerea cu ajutorul bărcii pe care tata socru ne-a pus-o la dispoziție, până la iahtul care ne aștepta în larg.
Ca și când n-ar fi fost de ajuns, din iaht am sărit direct într-un elicopter, devenind tot mai evident faptul că retrăiam, într-un fel, o aventură apropiată de cea din reclama Road to Wembley.
În mod firesc, de la heliport am fost preluați de o ricșă-bicicletă, cu are am ajuns, într-un final, pe Camp Nou.
Ce-i scriam Oliviei, într-un mesaj, în fotografia de mai sus? Dacă-ți spun că autocarul în care m-am suit a luat foc, că am fost cules de pe câmp de niște nebuni, cu un bus hippie, că am fost arestat, că mi-am câștigat libertatea la penalty-uri, că am devenit preot, că am căsătorit un cuplu pe plajă, că am plecat de acolo cu un iaht, după care am fost preluat de un elicopter și, într-un final, am ajuns cu ricșa la stadion, mă crezi în toate mințile?
Ce face un brand mare când împlinește 140 de ani? Practic, absolut orice îi trece prin cap, căci fiind atât de mare, nu văd ce l-ar împiedica să pună în practică orice idee.
Printre multe altele, Heineken a produs un film de lunga metraj, un Ebook și, pentru că tot trăim în era gadget-urilor, un eran uriaș, în care led-urile sunt chiar sticle de bere.
