Să mergem să bem ceva, mi-a zis Robert la ieșirea din sală. M-a năucit pur și simplu omul ăsta. Adevărul e că, deși a fost prezent pe mai bine de 3000 (trei mii, nu e nicio greșeală de tipar) de înregistrări (albume), la cei 75 de ani ai săi, Ron Carter continuă să surprindă. L-am văzut de 4 ori până acum, în 4 formule diferite și de fiecare dată m-a facut să-mi doresc să-l văd din nou, cât mai curând. Din fericire, până la North Sea Jazz mai e foarte puțin.

Sâmbătă a fost invitatul special al Festivalului de Jazz de la Sibiu. O redută care nu se predă nici măcar în fața crizei și care, deși nu s-a scăldat într-un paradis financiar, a reușit, și cu ajutorul Ambasadei Statelor Unite, să-l aducă, după 7 ani de eforturi, pe unul dintre cei mai sensibili contrabasiști ai lumii.


A fost un regal, firesc pe undeva, într-o Capitală Culturală a Europei, așa cum a rămas, în opinia mea, Sibiul. Sala Thalia a Filarmonicii de Stat a arătat superb, iar publicul este primul pe care țin să-l laud cu voce tare pentru civilizația desăvârșită, care a mers până la detaliul, esențial pentru mine, de a nu fi sărit să aplaude niciodată înainte ca vibrația ultimului instrument de pe scenă să se fi stins.