Am fost ieri seară la locul faptei. Și m-am bucurat, de ce să nu recunosc.


O mână de prieteni vechi, degustători serioși de jazz, o masă rezervata din timp de unul dintre ei și-o garnitură care a uitat de dimineața începută crud la ora 4, de avionul anulat și de zborul cam lung Amsterdam – București, via Munchen.


Victor Bailey – bass vocal, un nume cunoscut, îmi place să cred, după cele peste 1000 de înregistrări de la Weather Report la Michael Brecker.
Poogie Bell – drums, un personaj total, care se vede c-a trecut și prin mâna lui Marcul Miller.
Peter Horvath – keyboard, singurul alb de pe scena, pe care i l-am dedicat lui Zoli Toth, singurul percuționist de la masa noastră.
Și, în fine, Michael “Patches” Stewart – trompetă, un veritabil New Orleans Jazz Guy 100%, care, din unghiul nostru, aducea ușor cu Ponta.


Prima piesă a fost de încălzire. Ca și prima bere, de altfel. După care jazz-ul a curs de la sine. Una peste alta, s-a cântat întins preț de vreo 2 ore, dar nouă ni s-a parut că n-a durat mai mult de 20 de minute.


Eu mi-am adus aminte, cu drag, de Jaco Pastorius, iar Bailey, dimpotrivă, de Nadia. Ne-a tăbăcit fundul de câte ori ne-a prins într-o competitie, ne-a spus. Important e că ne-am înteles de minune, până la urmă. El ne-a cântat strașnic, iar noi l-am ascultat impecabil.

P.S. Pentru cei care nu-l cunosc, dar sunt curioși, o mostră, mai jos. De la minutul 6:30 o să aveți o surpriză nebănuită, ușor de recunoscut însă.