Am auzit că atunci când a creat lumea, Dumnezeu l-a chemat la el pe Sfântul Petru, pentru a îi împărtăși planurile și a îi cere într-un fel sau altul părerea. I-a mărturisit de la bun început că și-ar dori foarte mult să facă o țară nici mică, nici mare, în care cele trei forme de relief, câmpiile, dealurile și munții să se regăsească în proporții egale. Sfântul Petru și-a exprimat imediat convingerea că asta ar fi o idee foarte bună.


Mulțumit, Dumnezeu a continuat, adăugand ca ține neapărat ca această țară să aibă ieșire la mare și că plajele ar trebui să fie formate dintr-un nisip cât mai fin. Impresionat, Sfântul Petru s-a grăbit să aprecieze și aceasta a doua dorință, adăugând că o țară ca asta ar trebui să fie minunată.


Mi-aș dori foarte mult, a adăugat Dumnezeu, să aibă forma unui pește, să fie traversată de un fluviu și, dacă nu ți se pare prea mult, fluviul să se verse în mare printr-o frumoasă rezervație naturală, sub forma unei delte, în care flora și fauna să fie unice în lume. Doamne, a exclamat atunci Sfântul Petru, dar asta pare să fie chiar țara perfectă!


Stai să vezi ce popor îi pun, a încheiat Dumnezeu. Și mie mi se pare că atunci când românii au creat acest banc, au demonstrat că pot defini fără nici cel mai mic efort autenticitatea.


Pentru că, după părerea mea, autentic e ceea ce mă inspiră pe mine în fiecare zi. Uneori involuntar, alteori șlefuit până în cel mai mic detaliu, autentic e ceea ce mă face să simt că trăiesc. Mai bine ca alții. Autentic e umorul românesc.


P.S. Am scris textul ăsta, pentru că Jack Daniel’s m-a provocat să spun, de ziua lui Mr.Jack, ce cred despre autenticitate. Surse foto: 1, 2, 3, 4.