Când a început să scrie în Istoria literaturii române contemporane capitolul Mutația valorilor estetice, Eugen Lovinescu n-avea nici cea mai mică banuială ce se va întâmpla cu strada, altfel liniștită, care-i poartă numele.


N-a trecut mai mult de un an și jumatate de când, fără să scruteze ploaia căzătoare a veacurilor în posibilităţile lor, vorba lui Anatole France, au fost înlocuite, pentru prima oară în ultimii 3 ani, bordurile. Vremurile impuneau o noua ținută. Deci și o asfaltare adecvată.

E bine că, după nu mai mult de 6 luni, asfaltul proaspat aliniat la noile borduri, a căzut la rândul lui victima picamărelor neobosite pentru că, nu-i așa, strada avea nevoie de fapt de un nou canal colector pe măsura bordurilor.

După doar alte două luni, cea de-a treia asflatare a apucat cinci zile de liniște si împlinire. Începuse să se instaureze o plictiseală apăsătoare, când, din nou, picamărele au venit să facă dreptate. Întregul sistem de canalizare se cerea și el înlocuit. Așa că s-a trecut inevitabil la treabă.


Se uscase oarecum înfricoșător zăpada de pe asfaltul proaspăt, care ținuse de cald noilor conducte pe timp de iarnă, când locuitorii din zonă începuseră să numere îngrijorați zilele în care parcă nu se mai întampla nimic.

Până mai ieri. Când, deloc surprinzator, am aflat că dacă spiritul veacului se făureşte şi se consolidează prin facilitarea de legături, așa cum bine sesiza Lovinescu, strada care-i poartă numele trebuie din nou spartă. Pentru noile conducte de apă, care le vor înlocui pe celelalte noi, dar totuși vechi.


Într-un fel e de apreciat că deși e vorba de un singur buget, companiile care execută lucrările sunt sunt întotdeauna altele. Ar fi fost și păcat sa constatăm, tot cu ochii după comisioane, că Lovinescu chiar avea dreptate cand scria că nu mai revenim asupra trecutului şi nu ne revizuim, astfel, tabela valorilor noastre estetice.